Așa mi se răspundea la cele mai ”controversate” întrebări cînd eram mică. Nimeni nu s-a aventurat să răspundă la întrebările unui deceluș care vroia să afle tot- de la miracolul concepției pînă la motivele comiterii unor crime din televizor, de la de ce există cărți interzise pentru mine în casă pînă la de ce nu am voie să pornesc de una singură aragazul. Am înțeles. Am primit răspunsul la o parte dintre întrebări, dar a apărut una mult mai importantă- de ce acum nu îmi mai permit să întreb? Universul a devenit mai larg, oamenii mai diferiți, acțiunile lor mai imprevizibile, tăcerea lor mai greu de pătruns. Și acum nu mai întreb din multe ce se vor întrebate și discutate. Le pun eu întrebări, le imaginez eu răspunsuri, caut chei, construiesc uși sub ele, și dacă nu merge le zidesc. Mă tem să îi mai întreb. O să-mi spună că sunt deja mare și ar fi fost timpul să înțeleg totul.
