Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de caraghioasă efervescență, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent, dincolo de senzualitatea văratică, despuiată de prejudecăți întocmau fetelor ăstora estivale ale bătrâneților mele, șade întins ca un laț de prins vrăbii firul roșu al unui sarcasm diabolic la adresa cercurilor literare, a screamătului cultural de a înveli căcatul personal în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane.
Fiind nerușinat de tineri, "detectivii" literați și acoliții lor, păreau să ignore că adevărata lor "artă" era, la nici 20 de ani, să se fută în vrac, să petreacă, să experimenteze, să frizeze impostura. Averea lor erau trupul și prejudecățile laxe. Mai înainte ca "verticalitatea" burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job imbecilizant.
O carte pe care am citit-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și lumini ce le străbăteau ca pe vitralii, întins pe iarba deja arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.
