M-am trezit de la senzaţia că ceva rece îmi trece prin păr. Era apa râului de munte. Îmi pierdusem cunoştinţa şi căzusem. Acum nu mai auzeam proteste, doar o mulţime de priviri uimite ce mă ţintuiau, îmi urmăreau fiecare mişcare. Am ridicat bicileta, o priveam cu un fel de dragoste ce nu poate exista între oameni, mulţumitor că am ajuns. Am umplut plosca cu apă de râu. Am băut puţin, deşi aş fi vrut să beau tot râul. E bine acum, o stare de bine pervers, mărginitor cu lipsa de conştiinţă, la hotar cu deshidratarea şi euforia.