Îmi curg cuvintele prin palme și nu le pot prinde ca să încheg un text coerent ce m-ar descrie, azi.
Ce bine-ar fi să nu te înțeleg, așa cum nu te înțelegeam acum câțiva ani.
Și să merg aiurea alături cu drumul.
Să sper și să plâng noaptea, ca a doua zi să-ncep să sper iar.
Și să am în fiecare dimineață inima cât un vârf de ac, și să mă gândesc că „poate azi”.
Poate azi voi citi că „da”.
Ca apoi să plâng mult, și să spun prin bocet tot ce mă gândeam ani de-a rândul că voi spune la final.
Și să scot din colțuri de dor poeziile, și pasajele din cărți, și melodiile pe care mi le-am pregătit, încet, inconștient, pentru sfârșit.
Și apoi să vină ploaia care ajunge la os.
Și abia apoi să vină vidul. Unul dulce, care vindecă.
Unul care te plimbă prin cotidian cu lunile fără să-ți dai seama că ești condus.
Și abia după toate astea să vină și lumina.
E mult până să obții tihna luminii, dar și ploaia, și nimicul, și plânsul sunt necesare ca s-o prețuiești.
Poate mâine voi citi că „da”.
