Dacă Șaman de Adina Dabija este „una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română” (Simona Sora, Dilema veche, nr. 483, 16-22 mai 2013), nu sunt atât de sigur că această apreciere neînfrânată e de privit ca un compliment pentru autoare cât ca un diagnostic nu prea măgulitor pentru restul scrierilor recente din literatura noastră. Înseamnă că stăm prost. Scurt: dacă Șaman e spectacol, nu știu dacă vreau să citesc celelalte romane „spectaculoase” de după 1989! Cu excepțiile, mai vârstnice, numite: V. Vosganian și C. Teodorescu (bine, treacă și câte ceva din M. Cărtărescu & G. Adameșteanu).
Doamna Sora a scris foarte frumos despre Șaman în articolul la care trimit mai sus. Din acest motiv am și cumpărat cartea. Dacă ar fi trăit, alș mi-ar fi servit de la fileu o replică-perdaf care ar fi făcut referiri nimicitoare la memoria mea prea scurtă, legat de alte recomandări bizare emanate din rubrica dilematică a Simonei Sora (țin minte și acum ce consternare mi-a produs un neașteptat fragment elogios la adresa lucieit, în plin „conflict” internautic; dar aflu că erau cam prietene, făceau schimb de mâțe). Iar acum, întocmai văcarului, am pe cine da vina: pe sat. Satul e de vină că am întâmpinat opera Adinei Dabija cu niște așteptări aproape frenetice! Mi-am amânat alte lecturi, (Zweig, Peixoto, Yourcenar - de pe listele mele, destinate să pună ordine în haos) ca să mă arunc fără discernământ, cu nebănuite resurse de naivitate, în lectura Șamanului.
Din tot ce am citit despre carte, înainte să mă apuc de treabă, rămâne valabilă doar partea cu „se citește pe nerăsuflate” (O. Nimigean, pe coperta a IV-a). Cineva ar putea spune că mă contrazic. Însă chiar e posibil să citești cu sufletul la gură un roman nu neapărat spectaculos, ci scris bine. Șaman e scris bine, cuminte, corect, cinstit. Nu am putut discerne, totuși, nimic realmente „curajos” în pagini, în sensul dat adjectivului de Simona Sora în cronica domniei sale. Pe lângă „aprecierile” înșirate mai înainte, aș adăuga neapărat și aceea că am citit un roman pur (vădit și neascuns) feminin. Nu mă puneți să definesc ce înțeleg eu prin romane „feminine”, că nu ajungem departe, nici nu isprăvim subiectul. În orice caz, nu e vorba de ceva măgulitor. Fără forță. Fără vână. Diafan, cețos, levitant. Lirism în cantități diabetice, lirism de liceu, întrerupt, ce-i drept, de unele pasaje impecabile.

Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și abilitățile lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...

În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?

Aș mai dori să fac remarcă de pedant, în privința folosirii excesive (de observat și-n convorbiri!) a pronumelui tu - aici, cu valență impersonală, ca înlocuitor al lui on cel franțuzesc. „Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că detest când îl întâlnesc pe tu ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi, mă năpădește uritcaria!

Una peste alta: prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a citit foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor. Sare în ochi imediat.

Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or cu asta ar fi trebuit să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, cu cenacluri, petreceri, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor.