Nu-i aşa că v-a pufnit râsul? Cuvintele “domnişoară” şi “revoluţie” puse alături sună atât de haios, de paradoxal, de aberant… E ca o contradicţie în termeni. Cel puţin în RM, unde toate domnişoarele sunt cochete, chiar şi cele emancipate. Sunt deosebit de nostime, mai ales când încearcă să convingă publicul că ar fi nonconformiste, că sunt în stare să spargă tipare, să o rupă cu trecutul, cu tot cu buneii şi părinţii lor depăşiţi. Dar nu cumva să credeţi că domnişoarele indigene sunt în stare să facă rebeliune de dragul rebeliunii. Drept cine le credeţi? O vor face doar dacă în preajmă se află vreun mascul mai păros, care le trezeşte interesul, dar pe care nu-l poate nimeni convinge că căsătoria e un lucru sfânt, pe care, dacă îl eviţi, nu te poţi considera om realizat. Sau doar dacă manifestarea în cauză, surprinsă la televizor prin serialele americane cu adolescenţi rebeli, are trecere în gaşcă, e cool. Bineînţeles că criza de personalitate prin care trece o domnişoară mioritică nu poate dura mult. Lucrurile sunt aranjate de o asemenea manieră, încât o reprezentantă a sexului frumos este repede exclusă din societate dacă nu devine în cele din urmă înţeleaptă, păstrătoare a tradiţiilor şi a căminului familial, brăţară de aur şi vizitator îmbrobodit la biserică. Uite aşa le văd eu pe amazoanele basarabene. Sper să nu mi-o ia în nume de rău, cu atât mai mult că nu sunt misogin, iar chipul descris mai sus îmi inspiră chiar simpatie…