O ţară în care trenurile zac abandonate ore în şir cu tot cu călători, indiferent de sezon, în condiţiile în care nu suntem situaţi într-o zonă care cunoaşte catastrofe naturale frecvente, nu-şi justifică suveranitatea.
De ce să fim noi suverani? Ce mai avem de apărat, în afară de un teritoriu în abandon? Ce avem de de demonstrat într-atât de preţios încât să avem căderea să pretindem sau să merităm ca restul lumii să rămână pe loc ca să ne aştepte? Sau să ne respecte. Ne poate respecta ca indivizi, luaţi în mod izolat, dintre cei valoroşi, dar ca stat suntem inexistenţi.
România actuală este un tărâm neguvernat, însă cu ifose şi indignări hilare, cu pretenţii. Un pustiu legislativ. Pun ăia nu ştiu ce steag străin pe prefectură, ne trezim cu toţii patrioţi şi protestăm, înjurăm ca beţivii, prefăcându-ne că avem un stat, că zisa unitate are vreun conţinut.
Cum să nu se fi amestecat UE anul trecut, când cu puciul, în treburile noastre, dacă arătăm zilnic că fără această organizaţie politico-economică supra-statală (mană cerească, providenţială, pentru puţinii români serioşi ce-au mai rămas aici şi speră), am fi numai o sursă de instabilitate şi de delincvenţă!?
Noua Dreaptă iese la protest, cică, nazişti originali, autohtoni, în şube ţărăneşti - de râsul curcilor, de n-ar fi greţos şi legionaroid -, preocupată de cedarea suveranităţii către UE. Ba să fie cedată, fără grijă, toată suveranitatea, cum spuneam! Să nu rămânem pe mâna ăstora de azi.