”Un lung tren ne pare viaţa, ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte unde stăm câte-un minut,

Până bine ne dăm seama sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii lungi de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă la vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii, clipe scumpe şi dureri,

Noi trăim hrăniţi de visuri şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă; câţi în drum ne-am întâlnit,

Iar câte-un bătrân coboară, trist şi frânt sau istovit.

Vine-odată însă vremea să ne coborâm şi noi.

Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când privind în urmă plângem timpul ce-a trecut,

Sună goarna VEŞNICIEI: am trăit şi n-am ştiut! ”


Filed under: Poezii