Până la execuţia celor doi rămăsese puţin timp, când se autosesizaseră organizaţiile de protecţie a animalelor, foarte active şi vehemente în zonă, care au auzit că în celulă s-ar afla o fiinţă cu suflet de căţea. Se ştie că membrii acestor organizaţii sunt atât de ataşaţi de patrupede, încât ar accepta mai degrabă să vadă pământul devastat decât un câine chinuit şi nedreptăţit. S-au autoorganizat, s-au încolonat şi au pornit în pas cadenţat spre închisoare. Au intrat aici precipitaţi, dar gardianul îi opri la câţiva paşi de celulă. „Fiţi atenţi, nu vă apropiaţi prea tare, ar putea să vă sfâşie”, îi preveni acesta. Spectacolul care li se înfăţişă în faţa ochilor îi lăsă fără grai. În celulă se frământa o arătare, ceva intermediar între Tarzan şi Yetty, care îşi sfâşia hainele, se bătea cu pumnii în piept, se zgâria pe faţă, îşi smulgea părul din cap. „E femelă”, le şopti la ureche gardianul. Din când în când mai prindea câte un şoarece sau un şobolan, pe care îi sfâşia cu dinţii, îi mesteca, îi scuipa capul sau coada la câţiva metri, după care sărea furioasă pe rămăşiţele lor cu ambele picioare, scuipându-i. Îşi trăgea sufletul un pic, apoi se urca cu repeziciune pe gratii până-n pod, de unde sărea pe podeaua de beton în cap, ca la meciurile de wrestling. Militanţii pentru drepturile animalelor rămaseră fără replică. „Fiţi de acord, nu mai putem face nimic”, remarcă în treacăt gardianul. „Da, da”, se grăbiră militanţii să răspundă, ieşind aproape în fugă din închisoare. Din urmă îi însoţiră răgetele şi urletele furioase ale Minodorei. Când gardianul reveni la postul său, observă cu groază că din Vintil rămăsese doar jumătate de corp. Părul i se ridică măciucă în cap. Femela sălbăticită se autodevora cu ochii daţi peste cap de plăcere…