O CĂLĂTORIE
Deja în şapre numere din anul trecut şi anul curent, revista "Argeş" a inserat, în foileton, jurnalul meu de călătorie în Armenia. Serialul va continua cu alte zile şi nopţi trăite intens pe acele meleaguri biblice. Pentru a le înlesni eventualilor cititori accesul la text, postez aici ceea ce deja a apărut în "Argeş".L.B.
DE LA ARCA LUI NOE – LA ARCA POEZIEI
(Jurnal de Armenia. 18 – 28 octombrie 2011)
18 octombrie
Acum două săptămâni, colegul armean Ghevorg Ghilanţ (ne-am cunoscut în prima decadă a lunii trecute, în Crimeea, la Koktebel) mă întreba, via mail, dacă nu sunt invitat, toamna aceasta, în Armenia. Doar atât, fără să dea detalii. Întru aflarea posibilei dezlegări a misterului întrebării cu răspunsul în suspensie, prind eu „a răscoli” prin internet, căutând posibile repere, evenimente ce ar motiva discreta ispitire a amicului şi chiar găsesc un eventual – presupun – punct de pornire: în jurul datei de 23 octombrie, la Erevan va avea loc întrunirea editorilor şi traducătorilor din CSI şi Ţările Baltice. Ei bine, nu cred să figureze şi numele meu printre cele ale invitaţilor. Pentru că, mai acum câţiva ani, în Armenia s-a ţinut un simpozion al traducătorilor, pentru care diriguitorii de la USMau recomandat vreo 5-6 inşi, dintre care doar unul sau, cel mult doi, aveau ce căuta acolo. Însă umila mea persoană, care a tradus şi traduce mii de pagini din literatura universală, care a elaborat antologia traducerii în Basarabia pe durata a unui secol, care… ei bine, eu nu am fost delegat nici la prima, nici la cea de-a doua întrunire de atare speţă. Ce să zici?... Pur şi simplu, mi-am luat de-o grijă…
În munţii ArmenieiNumai că acea grijă (…luată), transformată într-o cvasivestebună mă găseşte la Suceava.Şi de data aceasta, Ghevorg o ia pe departe, dar totuşi ceva mai aproape de subiectul-incognito, spunându-mi că, iniţial, nu s-a hotărât să dezvăluie detalii, până în momentul când avea să se decidă ceva concret. Se gândea că putea fi târziu deja, însă parcă se luminase: în Armenia urmează să „plutească” „Arca literară”, un proiect european, susţinut de „German Literaturwerksttatt” care, de altfel, acum zece ani, a finanţat „Expresul literar 2000”. Concluzia colegului era simplă şi… abruptă: dacă doreşti să vii în Armenia în perioada 19-28 octombrie, expediază de urgenţă copia scanată a paşaportului, un CV în engleză, o fotografie. Păi, zic-răspund: dragă Ghevorg, azi e 11 octombrie, mă aflu la manifestările legate de 70 de ani ai revistei „Bucovina literară” (Suceava, Cernăuţi), iar la Chişinău, de unde aş putea trimite cele solicitate, nu mă întorc decât pe 15 octombrie. Cred că ratez şansa…În fine, revenind acasă, expediez totuşi cele solicitate. 16 e duminică, nu lucrează instituţiile ce vor avea grijă de navigaţia „Arcei literare”. Deci, îmi iau iar de o grijă… Numai că, fulgerător, luni, 17 octombrie, mi se cere confirmarea că sunt disponibil să sosesc în Armenia. Confirm, după care, timp de o oră, primesc prin poşta electronică şi copia biletului de avion, dus întors, Chişinău – Moscova – Erevan! Adică, iubite cetitorule, a doua zi, pe 18 octombrie, la ora 16, trebuia să decolez din Chişinău, ceea ce am şi făcut, primele rânduri din acest jurnal scriindu-le deja în aeroportul Domodedovo din Moscova. Timp – berechet, ca s-o spui conciliator (cu cine? cu tine?...), dar uşor nedumerit până la o spuză de revoltă – durată cam exagerată de aşteptare între curse: spre Erevan (cu aceeaşi companie S 7) se va decola peste 7 ore… (De altfel, şi cei care pleacă din Bucureşti spre Erevan, cu escală la Varşovia, cam tot în jur de 7-8 ore au de aşteptat.)Aeroportul Domodedovo nu-ţi trezeşte senzaţii prea plăcute (cu toată modernitatea şi funcţionalitatea sa de înaltă condiţie): anul trecut, aici a avut loc un atentat terorist ce a luat viaţa a câtorva zeci de persoane. Printre ele şi Anna Iablonskaia, scriitoare din Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor, pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni studenţi chişinăuieni, să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber non grata (liber/carte… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, subliniind (iertat fie-mi stropul de nemodestie) că este: „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” În ianuarie anul trecut, Anna Iablonskaia [numele i se trage de la: (pom de) măr], plecase la Moscova, invitată să primească un premiu literar. La viaţa ei (atât de scurtă! – avea 30 de ani) se învrednicise de multe distincţii importante. A aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), pe care îl cunosc relativ bine, inclusiv spaţiul în care s-a produs atentatul şi unde, cu trei luni în urmă până la acel moment, stătusem şi eu, aşteptând să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la Bienala Internaţionalăa Poeţilor... (Astăzi însă, nu am aşteptat bagajele: fiind o rută tranzit, le voi recupera la Erevan…) După acea nenorocire, am tradus din versurile Annei Iablonskaia, poetă cu adevărat talentată. Iar acum, la Domodedovo, în destul de vastul răstimp de până la cursa spre Armenia, citesc poezie românească. Am luat cu mine cărţile a patru colegi, hai să zic din generaţii diferite. Din timp în timp, pun în automat câte 50 de ruble, bancnotă sau monede de 10, îmi iau sticla de apă plată şi revin la poezia noastră. Poeţii – dintre cei mai „vizibili”, dintre cei mai aflaţi în atenţia criticii literare. Dintre cei mai premiaţi… Pe rând, am lăsat pe câte vreo bancă mai întâi cartea de poeme a colegei – venerabilă ca vârstă, cu multiple stagii şi burse în Occident. Nu, nu dezamăgeşte. Poezia domniei sale. Dar, dragii mei critici, nici chiar aşa cu osanalele! Deci, las cartea, gândindu-mă la cum îi va fi norocul, în baza latinescului Habent sua fata libelli… Poate chiar dă peste ea cineva care citeşte româneşte. Poate… poate… poate… Din păcate, acelaşi lucru trebuie să-l fac şi cu cărţile altor doi poeţi, cam până în 40 de ani fiecare. Şi ei prea de tot – se creează impresia – corconiţi de colegii de generaţie (grup, gaşcă), de o parte din critica literară. Dar, zău, nu găsesc că volumele lor sunt atât de valoroase, precum se scrie în referinţe şi prefeţe, pentru a fi readuse în biblioteca mea de la Chişinău. Lelas. Cum le va fi norocu’ (ce nu creşte pestotlocu’…). Însă amară-i această senzaţie de critică literară în doi peri, de elogii ca inflaţie. De graţie şi adulaţie în van. Repet: cei trei, abandonaţi în… Rusia, nu sunt poeţi slabi. Dar nici chiar aşa, precum sunt percepuţi şi săltaţi în cam lipsita de criterii conştiinţă literară slăbită, relaxată, ce „găseşte” forţă literară (poetică) chiar şi acolo unde, precum zicea, demult şi pertinent, Truman Capote – nu ar fi literatură, ci simplă dactilografiere (mai recent – tastare…). În atare texte de un autobiografism mărunt, anodin, prozaic, să(-mi) fie poezia lor într-o formă… irecognoscibilă? Mai curând, absentează ea, poezia, atât de – uneori – lăudată, premiată, trâmbiţată, dată drept model. Cine dintre critici va avea curajul să ţipe: „Poetul e gol!”?... (Sau, barem, „în pantalon scurt”…)
19 octombrie
Tot în aeroportul Domodedovo. Cursa spre Erevan trebuia să-şi ia zborul la ora 1,55 (la noi – cu o oră îndărăt), însă, din motive tehnice, a fost amânată până aproape de ora 4,00. În acest spaţiu imens, se mai anunţă şi despre alte curse decalate. Astfel că, fără să-mi fi dorit, mai am timp berechet de pierdut. (Brr! – se mai zice: „a ucide timpul”…) Şi iar deschid blocnotesul (viitor-jurnal armean?). Notez că: o inevitabilă parte din scrisul prezent(ului) este „extras” din amintire. Şi iată aici, după miezul nopţii, în aeroport rusesc, ornicul (orologiul, mai bine zis, pentru că voi vorbi de Piaţa Roşie) memoriei se dă de la sine îndărăt cu… doi ani, stând cu acele în după-amiaza unei zile din noiembrie 2009, când, făcând o plimbare cu colegul Vasile Ţurcanu, poet, stabilit de ani şi ani în capitala rusă şi fără semne să revină în Moldova sau să se stabilească în România (are şi el iluziile sale, nu ştiu dacă anume – necesare, în acest caz, în care de fapt nu am de gând să intervin cu sfaturi şi din care, brusc, m-am şi „retras”); deci, în cursul acelei plimbări cu itinerar arbitrar, după ce făcurăm poze „cu ţarul”, dar şi cu „Lenin” – sosiile lor le întâlneşti lângă Muzeul de Istorie, la intrarea pe Piaţa Roşie, – ne-am zis să vizităm şi mausoleul, însă, de la un moment încolo, zisul a rămas la singular, Vasile renunţând din motivul că trebuia să depunem la un ghişeu special telefon, aparat de fotografiat (arme de foc, arme reci…), zicând: lasă-mi telefonul şi obiectele de metal ce mai ai asupra ta, treci, de duci, iar eu îţi voi face poze de la distanţă, mergând paralel, de partea astălaltă a îngrăditurii, până intri în mausoleu.Într-adevăr, eu, cu chipul ceva mai smead, uşor… transcaucazian (problema ruşilor cu cecenii, daghestanezii etc.), sunt verificat la sânge chiar şi după ce trec de detectorul de metale. În fine, în lungul zidurilor kremlinului, o iau spre mausoleu, din cealaltă parte a grilajului colegul „îmi face din ochi” cu bliţul, până intru în subsolul leninist. Bolşevicul nr. 1 stătea împuţinat la trup, gălbejit şi cuminte sub acoperemânt de sticlă (glumeţii zic: la borcan), mâinile (mânuţele!) nu le avea pe piept, ci întinse în lungul vestonului. De la un pas la altul, mai confundam ceva, parcă greşeam itinerarul şi eram atenţionat de câte vreun gardian. În fine ies, din cealaltă parte a grilajului mă salută fleşurile lui Vasile Ţurcanu şi eu îmi zic – uite, bre, ceea ce nu ai reuşit să faci în decenii de putere sovietică, pe când veneai la Moscova, ţi-a reuşit astăzi, când URSS nu mai este. (Ce bine că nu e!) Anume că mi-a reuşit, deoarece, pe timpuri, eram mereu descurajat de coada enormă ce şerpuia spre mausoleu; şirul de curioşi îmi potolea curiozitatea şi eu coboram din Piaţa Roşie, după care urcam pe strada Gorki, pe stânga, spre librăria (nu ferestrăul) „Drujba”, unde se putea procura deavolna carte românească, interzisă să ajungă şi la Chişinău, iar de ajungea, totuşi, era nimicită prin subsolurile vecine Planetariului, precum era numită clădirea KGB-ului de lângă Biserica Schimbarea la Faţăa Mântuitorului (fosta capelă Sf. Împăraţi Constantin şi Elena a gimnaziului nr. 2 pentru băieţi), care fusese pângărită prin amenajarea în ea a unui planetariu (pe când eram prin clasa a 4-a, l-am vizitat şi eu, venind de la 80 de kilometri depărtare, cu clasa, în excursie). Îmi zic că aceste amintiri de după miezul nopţii se înfăţişară probabil şi din motivul că e timpul fantomelor. Chiar dacă nu-i şi întuneric, ci atât de luminos aici, în aeroport; chiar dacă barem nici nu moţăi, ci sunt absolut lucid, iată că una din fantome (fantoma fantomelor!) reuşeşte totuşi să se „insinueze”: fantoma lui Lenin… În acelaşi an 2009, primăvara, pe internet apăruse un clip de cam 15 secunde în care se vedea cum Lenin din mausoleu… se mişcă, îşi saltă, zvâcnit, trupul. Ca şi mulţi alţii, am luat-o şi eu de farsă, potrivită în urma unui montaj cinematografic abil. Dar nu! Acum un timp, a apărut dezminţirea unui specialist american: în clip nu e nici urmă-urmuliţă de montaj, totul ţine de integritatea peliculei şi a filmării! Numele mecanicului-expert dintr-o celebră universitate americană e Capri – mi-a fost uşor să-i memorizez numele: e acelaşi cu al insulei italiene unde se odihnea şi scria Gorki, dar şi rudă cu… capra noastră.Astfel că, zicând de stafia lui Lenin, ştiu eu ce vorbesc…Mai ţin minte că atunci, pe Piaţa Roşie sau când deja plecasem de acolo, în minte îmi revenise şi un vers al lui Dmitri Prigov, poet din care tradusesem. Suna cam aşa: „Brusc poate apărea mormântul lui Lenin”, din care au pornit nişte rânduri ale mele despre cum în faţa faţadei morocănoase a mausoleului mă gândesc la ce-mi trăsneşte prin cap, întâi la săpunul marca „Pilat din Pont” cu care cineva încearcă să se spele de păcate, apoi – de luat a-minte şi a-suflet – că a greşi e omeneşte, pentru că până şi lui Moise în loc de nimb i s-au pus coarne, „coautori” fiind sfântul Ieronim şi genialul păcătos Michelangelo, încheind-o brusc, „abrupt” şi, cred eu, nu chiar absurd: Cu toate astea Lenin rămâne de neiertat…
Din „zona noastră”, se pleacă spre India, Israel, Dubai etc., spre ţările ex-sovietice din spaţiul asiatic – Uzbekistan, Kârgâzstan, Turkemnistan şi, iată, spre Armenia. Zborul va dura circa trei ore, plus una ca decalaj de fus orar, astfel că în Erevan vom ajunge pe la ora 8,00.
În aeroportul din capitala Armeniei mă întâmpină o fiinţă firavă, o studenţică, s-ar putea spune, foarte drăgălaşă. Stătea cu sigla „Literary Ark” în mână, siglă pe care, de altfel, până la acel moment nu o văzusem şi nu aveam cum să o… recunosc. Dar „m-a depistat” domnişoara, a chemat un taxi, am înţeles – în baza unei convenţii prealabile. Până în capitală – 15 kilometri. În dreapta – soare orbitor, potopitor, încât nu din prima dată mi s-a arătat ochilor silueta magnifică a Araratului înzăpezit. Dar, când maşina intră într-un spaţiu mai umbros, văd Muntele Biblic şi, în pofida faptului că jovialul nostru taximetrist o ţine într-o glumă – bineînţeles, cu referinţe şi la Radio Erevan, – în mare parte atenţia mi-i orientată spre orientalul Ararat, de unde a pornit, bineînţeles, şi sugestia cu „Literary Ark 2011. Ten Yars After”.Perindări de imagini arhitecturale, unele – superbe. Hotelul „Ararat”. Camera 101. Şi prima dispoziţie: dacă doriţi, puteţi dejuna. Apoi vă vom aşteptăm aici, jos, la ora 12,30. La 13,00 e „lansarea la apă” a Arcei literare – inaugurarea manifestărilor.
Iar „lansarea” s-a întâmplat în Sala Frescelor a Galeriei Naţionale de Artă. Vorbesc – scurt, e de remarcat! – David Matevosian, cel de la cârma Arcei (s-ar putea spune, adjunctul lui… Noe), apoi dna Asmik Pogosian, ministrul culturii, după ea – o altă doamnă, Christiane Lange, director al „Literaturwerstatt Berlin”, responsabil(ă) de multe programe şi coordonator al proiectelor legate de Festivalul Poeţilor de la Berlin. Printrealtele, ministrul culturii a spus că programul-periplul cu Arca e unul special, excepţional, că el dă startul unui şir de manifestări ce se înscriu în marcarea a 500 de ani a tipării cărţii armene ce se va desfăşura, propriu-zis, începând cu anul 2012, când Erevanul, prin decret UNESCO, va fi declarat „Capitala mondială a cărţii”.Primele cunoştinţe, primele poze, prima cupă ciocnită la deschidere şi, imaginar, sticla de şampanie izbită de prora Arcei noastre literare. Constat că vom fi participanţi din vreo zece ţări (şi mai bine, poate; unii urmează să sosească deseară, mâine dimineaţă). Ni se oferă „echipamentul”: geantă albastră cu siglă adecvată, blocnotes, pix, ecuson, programul – o cărţulie simpatică, tipărită pe bristol, în care sunt prezentaţi participanţii, câte un telefon celular „Nokia”, cu contul încărcat (o sponsorizare „Orange”, înţeleg), – să putem fi contactaţi de organizatori, când e nevoi, să putem suna şi noi, inclusiv – acasă: în Belgia, Germania, Estonia, Franţa, Italia, Olanda, Polonia, Moldova/ România … Seara, cu ce continuăm?... Curios, dar vom face un tur al Erevanului. Nocturn. Microbuzul nostru urcă ba pe o culme, ba pe alta, pe care sunt plasate monumentele celebre ale capitalei armene, cunoscute din fiece ghid turistic: Patria-Mamă, apoi o columnă foarte frumoasă – iniţial, ea fusese înălţată pentru a marca 50 de ani ai… URSS care, se ştie, avea să-şi dea obştescul sfârşit de obşte mincinoasă, imperialistă, la 74 de ani ai săi. Ca un om bătrân, îmi vine să spun. Însă analogiile între un stat şi un om nu prind aici. Despre omul plecat pe tărâmul umbrelor, precum spuneau anticii, aut bene aut nihil, ceea ce nu e cazul şi despre un stat ce întemniţase atâtea popoare, în care muriseră etnii întregi, în special în imensa Siberie.
De mai multe ori am fost întrebat – inclusiv de o doamnă de la radio, care mi-a solicitat un interviu în Sala Frescelor – dacă sunt pentru prima oară în Armenia. În realitate – da, prima, însă imaginar am fost de nenumărate ori. Ad hoc, îmi amintesc că, la şcoala generală din Negurenii mei de baştină, am avut un profesor de matematică Ambarţumian. Plus la cifre, a fost unul din promotorii fotbalului în comuna noastră. Peste ani, l-am întâlnit la Chişinău, preda la şcoala surdomuţilor ce se afla undeva mai jos de clădirea circului care, pe atunci, nu exista. Nu ştiu dacă profesorul ce vorbea cursiv româneşte cunoştea şi limba armeană, însă în aşezământul de învăţământ respectiv domina, bineînţeles, un singur mod de comunicare: cel al gesticii. Iar din amprentele armeneşti „locale”, îmi amintesc că, la Negureni, strada principală a fost asfaltată de o echipă de armeni. Şi aici revine episodul din avion, în zborul Chişinău-Moscova: vecina mea din stânga era o tânără ce părea cam impacientată şi care, la un moment dat, mă întreabă cum se procedează în caz de tranzit etc. Unde pleacă? La nord, în Kemerovo. Cu ce ocazie? În ospeţie la sora ei, stabilită acolo de peste zece ani. Unde lucrează? Nu lucrează, e casnică, îşi creşte copiii. Soţul o fi, – presupun eu, – tot de pe la noi, din Moldova. Nu, el e armean. Cu ce se ocupă? E şef la construcţie. – Astfel, e respectată, parcă, o tradiţie. Pe timpul sovieticilor, la noi veneau coreeni să crească ceapă, usturoi, iar armenii construiau, construiau…
Cinăm la cafeneaua La Bohème. Da, nume cu rezonanţă din celebra melodie a armeanului franţuzit [la cântec, nu însă şi în spiritul său cu ecouri din Urartu, Ararat(u)…] – Charles Aznavour. Vă amintiţi, bineînţeles: „La bohème, la bohème,/ Ça voulait dire tu es jolie,/ La bohème, la bohème,/ Et nous avions tous du génie”.Ei bine, după primele impresii şi toasturi – ritual inaugurat de David Muradian, prozator, preşedintele Academiei Naţionale de Cinema, se pare că marinarii de pe „Arca literară” nu se dau de genii, arătându-se convivi deschişi, sociabili, prietenoşi, plus că unii dintre ei s-au cunoscut şi cu alte ocazii internaţional-literare. (În unul din toasturi – a promis două, cel mult trei, dar a depăşit uşor cele ce şi-a propus, – David spunea că, la Chişinău sau Bucureşti, el se simte ca la Erevan: oamenii pe care îi întâlneşte pe stradă au chipuri asemănătoare cu cele ale conaţionalilor săi. Din alte nuanţe – adresare, reacţie, privire, cuvânt – se simte că are o simpatie anume pentru români.)La Bohème se află pe strada pietonală, zisă de Nord, care pare a fi cea mai recentă ispravă a arhitecţilor armeni. Aici e un complex rezidenţial şi de afaceri, un Brodway pe „sutura” dintre Europa şi Asia. Bănci, magazinele de lux ale renumitelor firme italiene, franceze sau germane. Pe aici, nici o palmă de asfalt – mii de metri pătraţi, hectare întregi pavate cu tuf – în specia, gri-negriu. Cu astfel de material de construcţie, tuful, adus, evident, tocmai din Armenia, fuseseră acoperiţi şi unii pereţi ai casei de creaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova care, cu mare părere de rău, a fost pur şi simplu devastată, ruinată din cauza execrabilei (ne)gospodăriri a fostului preşedinte al instituţiei, M. C., a subalternilor şi consilierilor săi de speţă îndoielnică. În februarie a. c., eram printre cei care au vizitat sinistrele ruine pe locurile unde, doar câţiva ani în urmă, se înălţa mândra, arătoasă construcţie perfect funcţională, dotată cu cele necesare pentru confort şi – hai să zicem – creaţie. Însă totul a fost furat, devastat, plăcile de tuf fiind smulse cu cazmaua, iar cele ce nu se lăsau desprinse de pereţi – sfărâmate. Funesta privelişte „o întregesc” şi astăzi nişte litere şi cifre negre-corbeşti, desenate alandala undeva la fosta intrare: „De vânzare”, plus numărul de telefon mobil al ex-preşedintelui USM, pe care, odată, din simplă greşeală, Nicolae Breban îl numise „Domnul Bucium”. Ce sună cu jale, fireşte. Prin urmare, ca final de guvernare, – ruine de vânzare, acolo, în geana (şi… jena) codrilor Orheiului…
Prins şi întristat de atare gânduri, coboram în piaţa centrală, a Republicii, fostă Lenin. (Amicul Ghevorg Ghilanţ îmi spusese că s-ar numi Piaţa Independenţei. Tot pe acolo ar fi. Iar inexactitate e din cauza că amicul locuieşte la circa 40 de kilometri de Erevan.) În faţa Galeriei Naţionale de Istorie şi Artă, în bătaia fluxurilor de lumină multicoloră îşi joacă ţâşniturile o fântână arteziană. Muzica este implicată şi ea, calculat-electronic, în spectacolul ce adună sute de orăşeni şi oaspeţi ai Erevanului. Poze, flanări în regim necondiţionat, la întâmplare, mici întâmplări uşor emoţionale. Apoi o luăm pe jos spre locul cantonamentului nocturn al arcei noastre, astfel aflând că hotelul „Ararat” nu e prea departe. Hai să zicem, ceva sub un kilometru distanţă. Claudio Pozzani (e din Genova) ne atrage atenţia că nu trecem doar pe lângă ambasada ţării sale, ci aici pare a fi un întreg cartier de orientare italienească.(După-amiază, grupul nostru a vizitat şi Muzeul de Istorie al Armeniei, însă eu „pasez” impresiile pentru pagina unei alte zile, când va fi să revin, de unul singur, pe îndelete, acolo. Să zicem, pe 26 octombrie, când programul ne va lăsă liberi până la ora 19, când ne vom întruni la cultural event. Pentru că despre ceea ce se află în Muzeu, cu relicve ce vin din secole de până la Hristos, din Urartu, ca parte component-incipientă a istoriei Armeniei, nu se poate spune doar fugitiv. Plus ceva oboseală rămasă din lungul zbor care te-a mai şi trecut peste două fuse orare. Şi încă din considerentul că nu am avut timp să intrăm şi în alte săli ce m-ar fi interesat, să zicem cea a culturii şi artelor orientale – China, Iran…)
La un moment dat, pe când făceam turul nocturn al oraşului, „reţin” că circumferinţele ochilor de semafor ar fi mai mari ca de obicei. Întreb dacă pe aici, la ceva înălţime alpină, cum ar veni, este frecvent ceaţă. Nu, nu e, acum seara ar fi o excepţie. Deci, îmi spun eu, ochiul „ciclopic” de semafor nu ar avea legătură cu înnegurarea. Dar cu circulaţia în general – ar avea, nu? De unde trag concluzia că, graţia semafoarelor mai… holbate, în Erevan s-ar produce mai puţine accidente de circulaţie, decât la Chişinău. Ambeleoraşe având cam acelaşi număr de locuitori. Însă făcând deja cale pedestră spre hotel, pe la intersecţii de străzi, cercetând de aproape, terestru, semafoarele, îmi zic că, pe când eram în maşină, pur şi simplu îmi jucase festa iluzia optică „stimulată” de ceaţa uşoară, rară. Astfel că, şi pe aici, semafoarele sunt ca semafoarele, de standard internaţional. E ceva asemănător cu o descriere din nuvela După bal, am impresia, unde Lev Tolstoi descrie nişte case care, în ceaţa ce le învăluia, păreau şi mai înalte.Şi totuşi, în liniştea şi singurătatea camerei de hotel, mi-am mai zis că percepţia supradimensionată, spre ciclopic, a ochilor de semafor ar ţine de inconştienta montare a inconştientuluiomului de a căuta şi „a găsi” diferenţele în noile ambianţe în care se pomeneşte. Însă aici, la subliminal, deja ar trebui să intervină domnul Freud, iar dacă o dai în (auto-)psihanaliză nu scapi cu una cu două, – însă deja acul mic al ceasului o ia „la vale”, spre ora 1, şi tu ar trebui să-ţi spui „Noapte bună”… Dar cine îţi garantează că nu te-ar duce spre Freud şi visele pe care ai putea să le vezi în această primă noapte în Armenia?... Nu, de Freud nu scapi cu una, cu două.În fine, constat că, în pofida drumului (ceresc) lung, plus aşteptarea în aeroport care, la un loc, mi-a luat vreo 16 ore, că după colindarea, şi pe jos şi în maşină, a Erevanului, oboseala încă nu mă răpune. Şi îmi zic, cum am făcut-o şi în alte cazuri similare, că aflarea/ situarea la ceva înălţime alpină pur şi simplu îmi prieşte. Cu alte cuvinte, mă simt bine pe culmile sperării. Posibil şi pe linie… congenital-ereditară, eu, după mamă, fiind Munteanu. Iar dacă te gândeşti la mamă, precum în copilăria de demult, de la ecuatorul secolului trecut, bineînţeles că adormi mai uşor, mai liniştit, iar visele ar putea să-ţi fie plăcute, încât, dimineaţă, să nu mai revii, frământat, neliniştit, la domnul Freud…
20 octombrie
Rar mi s-a întâmplat sau poate încă nu mi s-a întâmplat până acum ca, într-o singură zi, să văd şi să aflu atâtea despre o capitală de ţară, precum a fost să mi se prilejuiască ieri la Erevan. L-am zărit, elipsoidal-panoramic, din avion, apoi mi s-a deschis – cu Araratul pe dreapta! – în plină lumină a soarelui de dimineaţă, ce mi s-a părut nespus de intens aici, la o mie şi ceva de metri peste nivelul mării. Centrul – frumos, ctitorit recent, dar temeinic, – l-am văzut la amiază înnorat, apoi într-o burniţă alpină prietenoasă, aş zice. (Ghevorg îmi spuse că timpul pe aici e cam schimbăcios, „haşurat” de ploi scurte şi eu presupun că Erevanul ar fi o Londră munteană, ceea ce place colegilor armeni. Chiar dacă nu e chiar aşa, comparaţia putând fi amendată.) Apoi, spre chindie, cerul s-a limpezit, iar noi, făcând semi-turul Pieţei Republicii, am intrat în Muzeul de Istorie. A urmat turul nocturn (tot pentru întâia dată întâmplându-mi-se aşa ceva) al Erevanului, urcuşul pe înaltele sale culmi, deschiderea panoramei electro-cromatice din diverse locuri şi unghiuri. Ce prăpastie se deschide, Doamne, undeva în perimetrul columnei înălţate pentru a consemna 50 de ani de la formarea URSS! Nu, aici nu e nicio diversiune retro-politică, ci doar strângerea la lingurică produsă de cutezanţa de a încerca să te apleci puţin peste parapet, ca să vezi abisul ce se cască. Deloc prevederi speciale de siguranţă, ci doar simple tăblii cu rugămintea să nu urci pe parapet, pentru că e periculos, e… abis şi – s-a zis! Iar după cina de la cafeneaua La Bohème– o promenadă à pied (odată ce suntem între însemne şi accente franţuzeşti) pe Strada de Nord, pietonală, spre centrul cu joc de ape, lumini, culori şi bliţuri.În avionul ce mă purta spre aeroportul Zvartnoţ din Erevan, în buzunarul fotoliului din faţă am găsit revista „Sobesednik Armenii” (Interlocutorul Armeniei), dedicat aniversării de 20 de ani ai independenţei statului în care aveam să sosesc (de altfel, Armenia şi-a declarat independenţa cu o lună mai târziu decât Ucraina sau Moldova). După reportajul, abundent fotografic, de la recepţia oferită de Ambasada Armeniei la Moscova, urmează rubrica „Istoria în detalii”, cu double pages intitulate „Renăscut în tuf roz”, dedicate Erevanului. Extrag câteva date: cetatea-polis Erebuni a fost întemeiată în anul 782 î. H., în secolele VI-IV fiind centrul Satrapiei Armeniei. Între secolele III î. H. şi IV d. H. nu se mai ştie nimic despre Erevan, lipsind documente. (Nouă ne este cunoscută un astfel de „gol istoric” – despre urmaşii dacilor nu s-a mărturisit cam o mie de ani.) De mai multe ori, cetatea-oraş este cucerită de sciţi, mezi, arabi. În 1387 – distrus de armata lui Tamerlan. În perioada războaielor turco-persane, 1513-1735, trece de 14 ori din mână în mână. Între 1765-1779, este cucerit-recucerit de Iraklie II, regele Gruziei. În confruntare cu perşii, în 1827 armata rusă ocupă Erevanul. Iar în mai 1918 oraşul devine capitala primei Republici Armene independente; din 21 septembrie 1991 – a celei de-a doua Republici.Paradoxul (şi… doxa!) Erevanului e că, în mare, el e construit parcă în contemporaneitatea „imediată”, unele din remarcabilele sale vestigii edilitare apărând în a doua jumătate a secolului XX. Numai că, prin stil şi aspect arhitectonic, urbea edificată „recent” adie irezistibil a vechime, a antichitate chiar, în special clădirile din centrul oraşului vădesc că au fost ctitorite cu migală, de parcă meşterii vremurilor noastre ar fi avut veşnicia în faţă. Şi de povaţă. Zic aspect, deoarece patina adâncului de vremi i-o oferă, „i-o imprimă” tuful de un amplu spectru cromatic (dacă ochiul cercetează în nuanţe). E o coloratură muntenească mai specială, şi „orientală”. Pun aici ghilimele, deoarece în subtext există o interogaţie permanentă, la care se tot revine: Armenia cărei părţi a lumii aparţine, Orientului sau Europei? Implicit, ea apăru şi la agapa de aseară, când David Muradian încerca să găsească raporturi între ce ar fi fost şi cât a fost vechea Armenie şi prezentul ei de ţară – mică, mare? Păi, zicea amicul, când am vizitat Lichtensteinul ce are 32 de mii de locuitori, bineînţeles că Armenia, cu cele 3 milioane ale ei, mi se părea o ţară mare. Dar adevărul e că domniile voastre aţi venit la noi din ţări mai mari, deci să abandonăm noi şaradele silogistice, că tot se vorbeşte de satul global…
Dar se spune că, precum în cazul Moldovei, şi din Armenia ar fi plecat, în anii de la urmă, cam sub un milion de oameni.Ah, ahpeir-gian (dragă frăţioare) David, despre „benevola” plecare a poporului, fie armean, fie român, am dat de un poem al lui Ovanes Grigorian, din care traduc:
„…Spre sfârşitul secolului douăzeci, la ora paisprezece şi un sfert,poporul armean a ieşit din propria ţarăşi nu s-a mai întors…Semnalmente: antic, mult-pătimit, talentat, muncitor, răbdător,în ochi – o tristeţe nesfârşită,în inimă – rupturi, plesnituri adânci…Cei care l-au văzut sunt rugaţi să anunţe de urgenţă parlamentulcare pe câteva zileare nevoie de poporîn legătură cu apropiatele alegeri repetate…”
La voi – ca şi la noi: şi cu ceva nevoi…
Mai sosesc doi năieri participanţi la navigaţia Arcei literare. Bucurie, exclamaţii, îmbrăţişări, doveditoare că unii membri ai echipajului s-au cunoscut şi cu alte ocazii. Cei care completează efectivul sunt Swanje Lichtenstein din Germania şi Filip Van Zandycke din Belgia. Însă nu vor putea veni Bejan Matur din Turcia şi David Magradze din Georgia (în CV-ul din pliantul Arcei e specificat că el e autorul imnului ţării sale). (Ce o fi însemnând Bejan, în acest caz pronume feminin, iar în multe cazuri la noi – nume?)
Ieri, la scurta recepţie de după lansarea la apă a Arcei, în două rânduri mi s-a strâns dureros inima: când noua cunoştinţă a mea, prozatorul Grigor Djanikian, m-a întrebat: „Ce mai face Nicolae Vieru?... Am învăţat împreună la Moscova…” Iar David, fiul ilustrului prozator Hrant Matevosian, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Armenia, îmi spuse: „Tata amintea uneori de un prieten de-al său din Chişinău, cu care a fost coleg la Institutul de Literatură din Moscova. Un prozator bun, din când în când îşi telefonau…” „Saka?” întreb. „Exact, Saka!” face David. Iar eu „am ghicit” din simplul motiv că şi Serafim Saka amintea deseori de Hrant Matevosian şi de Andrei Bitov, colegi la care ţinea, cu care ar fi vrut să se întâlnească. Însă Nicolae Vieru s-a prăpădit deja demult, în primăvara anului 1995, iar Serafim – chiar în primăvara anului acesta…Acest Memento mori pare a se potrivi în prologul zile, în care ţinem cale spre Ecimiadzin, reşedinţa catolicosului tuturor armenilor (20 km. de la Erevan). Mai întâi, oprim la Biserica Sfânta Hripsime (construită în anul 618) din oraşul Vagarşapat, şi ea parte componentă a Catedralei Ecimiadzin, inclusă în catalogul UNESCO al monumentelor de importanţă mondială.Într-un colţ al lăcaşului, sunt şi câteva pietre care ar fi, se spune (cu destulă aproximaţie), din cele cu care a fost lapidată cea care avea să devină Sfânta Hripsime. Cică, în anul 301 în Armenia au sosit 37 de tinere creştine, care vieţuiau şi se rugau în mănăstirea Sf. Pavel. Până la acel moment, una dintre ele, Hripsime, îl cucerise cu frumuseţea ei pe împăratul roman, însă a refuzat să-i fie acestuia soţie, împreună cu alte surate ascunzându-se în oraşul Alexandria. Apoi legenda spune că tinerelelor fecioare li s-a arătat Maica Domnului, indicându-le drumul spre Armenia, iar împăratul acestei ţări, Tiridates (în armeană: Trdat), aflând ce li s-a întâmplat domnişoarelor la Roma, el însuşi dori să o ia de consoartă pe Hripsime, care însă declară că ea nu aparţine decât Domnului Dumnezeu. Asta înfurie la culme capul încoronat de lângă Ararat şi el ordonă ca tinerele creştine să fie ucise prin lapidare. După care împăratul este bântuit de demoni. (David Matevosian spune că a fost transformat în porc mistreţ.) În alte variante ale legendei se povesteşte că împăratul a fost vindecat şi re-înfăţişat în om de către Grigore Luminătorul, după care Tiridates a crezut el însuşi în puterea creştinismului, se boteză, îşi boteză poporul, declarând creştinismul religia de stat a Armeniei. Iar lui Grigore Luminătorul i se arătă în vis Isus Hristos, indicându-i locul unde să înalţe o biserică şi astfel luă întrupare prin zidire Mănăstirea Ecimiadzin. Astfel, biserica armeană este una apostolică, fiindcă cei dintâi creştini care au sosit pe aceste tărâmuri au fost apostolii Bartolomeu şi Tadeu, numiţi primii luminători ai Armeniei. Completările, nuanţele şi accentele legendelor sunt în plină perindare, spunându-se că Tadeu ar fi plecat spre Armenia în anul 34 d. H., aducând cu el şi lancea cu care fusese străpuns Hristos la răstignire şi care se află în Muzeul Catedralei Ecimiadzin.Până a avea întâlnire cu Sanctitatea Sa Karekin al II-lea, Catolicos si Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, un tânăr părinte-ghid ne dă şiruri de cunoştinţe care să ne lumineze mai limpede prezenţa aici. Ritul armean e unul creştin răsăritean, unic atât în biserica apostolică armeană, cât şi în cea armeano-catolică. Împreună cu ritul bizantin, el formează grupul cappadocian, component în marea branşă de origine siriacă. În pofida aparenţelor diferenţiatoare, cele mai apropiate rituri celui armean sunt latin şi bizantin. Asemeni oricărei euharistii valide, şi cea a ritului armean are două componente: liturghia cuvântului (sau a catehumenilor) şi cea a altarului (sau a credincioşilor). Plus la asta, ritul armean, precum cel bizantin, presupune şi proscomidia sau proteza, ce corespunde ofertoriului din alte rituri, adică ceea ce urmează după citirea Evangheliei, când preotul face consacraţia pâinii şi a vinului de împărtăşanie. Însă în prezent proscomidia are loc deja în timpul liturghiei cuvântului, pe altar (ca la celţi – ce constante-ecouri!) Datorită faptului că diferenţele de credinţa creştin-ortodoxă sunt minime, relaţia bisericii armene cu aceasta este una cordială.Iar în faţa catedralei de la Ecimiandzin sunt pietrele de mormânt ale primaţilor care au stat în fruntea bisericii. Am oprit în mai îndelungă reculegere în preajma celei a Catolicosului Vasken I, înainte-stătătorul Bisericii Armene în anii 1955–1994. Era născut în Bucureşti şi vorbea mlădios-miezos limba română. O ştiu din următoarea împrejurare: în 1988, când se produsese devastatorul cutremur din Armenia (peste 25 de mii de morţi), la faţa locului au venit şi salvatori dintre Prut şi Nistru, cu ei – şi o echipă de la studioul Moldova-film. Sanctitatea Sa Patriarhul Suprem şi Catolicosul Vasken I a acceptat să-i primească (vă imaginaţi, în acele zile de dezastru era foarte ocupat), acordându-le un interviu – în limba română, fireşte. Acel film l-a montat Zinovia, soţia mea, şi eu am rugat-o să-mi aducă banda sonoră cu cuvântul Sanctităţii Sale, pe care, transcriindu-l, l-am publicat pe prima pagină a hebdomadarului Literatura şi arta. Astăzi, soţia e şef filmotecă şi restaurare a studioului Moldova-film şi ambii regretam că nu mai aveam timp (am plecat… fulgerător, într-o zi jumătate, spre Erevan!) pentru ca ea să-mi aducă o copie a acelui film cu interviul Sanctităţii Sale Vasken, pentru a le-o oferi colegilor armeni şi – de ce nu? – de a o proiecta la întrunirile efectivului nostru de pe Arca literară. Însă acolo, la mormântul Sanctităţii Sale, mi s-a întâmplat un lucru extraordinar: două domnişoare mă salutară în… româneşte! Cine sunt? Studente la Universitatea de Stat. Vorbesc engleza, italiana şi, de la o vreme, cu doamna profesoară Maria Ipatov din Bucureşti, fac cursuri de limba română. Şi ce credeţi că pun la cale domnişoarele? (Lilit Petrosian şi Marina Balaian, reţin eu.) Prind a cânta ceea ce ştiu: Vine, vine primăvara. Bineînţeles, împreună cu ele, cânt şi eu, amintindu-mi de copilărie. Şi chiar despre cum am scris la romanul memorialistic Copil la ruşi. Cântăm, încheiem cu bine, cursiv, fără sincope melodia, după care domnişoarele (Lilit scrie versuri), în duet parcă, încep a recita Revedere de Eminescu, şi eu rostesc versurile împreună cu ele: Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem… Ce emoţionant e să cânţi Vine, vine primăvara în plină toamnă armenească, împreună cu două fiice ale Araratului care – uimitor! – au o rostire românească impecabilă! Sigur, în copilăria sa românească, a cântat Vine, vine primăvaraşi piciul Vasken care, peste ani, avea să ajungă Catolicos si Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, la mormântul căruia, iată, parcă am fi venit noi cu un colind laic, cu Vine, vine primăvara, în plină toamnă frumoasă sufletului nostru doritor de viaţă. Aici, lângă bucureşteanul Vasken I, e cazul să amintesc că, în Moldova Medievală, armenii constituiau deja una dintre minorităţile naţionale conlocuitoare, la începutul sec. XV Alexandru cel Bun emiţând un hrisov prin care permitea fondarea episcopiei armene la Suceava, oraş din care (de la marcarea celor 70 de ani ai revistei Bucovina literară şi de la Festivalul de Poezie Nicolae Labiş) parcă aş fi luat-o direct spre Erevan.În interiorul catedralei există fresce create la hotarul secolelor XVII-XVIII. În complexul mănăstirii mai sunt cuprinse o trapeză, un hotel, casa catolicosului, şcoala, turnul de apă, alte clădiri. Şi muzeul, de care aminteam, unde rămân surprins ce mult şi înduioşător până la indicibilă smerenie seamănă Maica Domnului din exponate cu o simplissimă – şi altissimă! – ţărancă. Munteancă. În Faţa Ei, mă gândeam la mama mea Anastasia, născută Munteanu, fiica Magdalenei şi a lui Chiril din Negurenii noştri de pe malul Răutului, între Soroca şi Orhei…Pe aici, în preajma stelelor de piatră de Urartu, epitetelor parcă li se ia… piuitul! Poţi reduce totul la un singur cuvânt, spunând: magic! Sau, să zicem, epitetele îşi cedează benevol… piuitul. Adică, aici, unde vorbeşte liniştea cerurilor, muzele epitetelor tac. Presa e rugată să se retragă din sala unde ne vom întâlni cu Sanctitatea Sa Karekin al II-lea. În locul ei, luăm noi note, fotografiem. Din cele spuse la întâlnire de Sanctitatea Sa, reţin ce este indisolubil legat de biblicul „La început a fost Cuvântul”, Catolicosul şi Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor menţionând că „Biserica înseamnă viaţă, înseamnă istorie”, ceea ce mi se pare mai mult spus aici, decât în frecvent invocatul dicton Historia est magistra vitae. Cuvântul Domnului pune în mişcare viaţa practică a omului, dar o şi reflectă. Şi aici, în spaţiul de o rezonanţă copleşitoare, tu, cel care încerci mereu să faci ascultător cuvântul, vibrezi ca nicicând altădată, gândindu-te la esenţele Logosului în multitudinea lui de sensuri ce duc spre Unic, spre Dumnezeu.În fine, Sanctitatea Sa e în perfectă concordanţă cu ceea ce se cheamă, astăzi, corectitudine politică, încât reuşeşte să iasă firesc din situaţie, răspunzând la întrebarea colegului nostru eston Peeter Sauter, care se arată nedumerit că, până şi în ţara sa şi mai mică decât Armenia, ca număr de populaţie, se simt divergenţe între capii riturile ortodoxe de diferite nuanţe, astfel că în poza de grup nimeni dintre noi nu arată contrariat după vreo contrare.
De la Ecimiadzin, ţinem cale spre Templul Zvartnoţ (de unde şi numele aeroportului din Erevan), în preajma căruia, într-o ambianţă de ţară, vom şi prânzi. Spunând Templul, spui despre ceva deplin, pe când, în realitate, Zvartnoţ reprezintă doar o parte din ceea ce a însemnat el, când fusese construit (anii 641-661) – sunt ruinele reapărute văzului omului după săpăturile arheologice de la începutul secolului XX, până în prezent fiind reconstruit aproape integral primul nivel, cu un diametru de peste 35 de metri.Dar s-o luăm de la început: Zvartnoţ înseamnă Templul Puterilor Veghetoare, al Îngerilor Cereşti. Istoria spune că ar fi fost înălţat pe timpul Catolicosului Nerses al III-lea, iar la ceremonia de inaugurare a asistat şi împăratul Bizanţului Constantin al II-lea, care ar fi dorit să înalţe ceva asemănător la Constantinopol.Însă, din cauza şubrezeniei colonadelor nivelului al doilea, templul s-a prăbuşit la un cutremur din secolul X. În preajmă, pe un teren viran, sunt aşezate fragmente din întregul ruinat, potrivite în compoziţiile lor de început. Faţada templului era fastuoasă, cu arcadă şi colonade modelate de dalta Meşterilor Manole armeni. Apoi atenţii exegeţi ai vestigiilor au remarcat că vulturul monocefal al celui de-al III-lea Reich german fusese preluată de pe o imagine a acvilei întâlnită printre ruinele templului Zvartnoţ. Copia teutonă a fost completată cu imaginea coroanei romane în interiorul căreia autorul a plasat svastica, împrumutată şi ea din orient. (Eu unul, am văzut-o în templele budiste din China.)Ca şi biserica Sf. Hrepsime sau Catedrala din Ecimiadzin, în întregul lor, şi parţialitatea Templului Zvartonoţ este inclusă în lista UNESCO de Protecţia a Patrimoniului Mondial Cultural. Eu unul zicându-mi că, de fapt, întreaga Armenie ar trebui să intre sub protecţia UNESCO! Însă aici am ajunge iar la Nietzsche, gândindu-ne la un… supra-UNESCO, ce ar fi cu mult mai mult de cât supra-omul…
Notele de la prânzul de ţară, la o terasă a casei-han din preajma Templului Zvartnoţ, sunt mai puţine: se ştie, la o atare îndeletnicire operezi mai mult cu furculiţa şi cu paharul, decât cu pixul. Iniţial presupun că ar fi albine, dar nu – acestea deja hibernează, – sunt viespi… paşnice care râvnesc la dulciurile de pe masă, la struguri. (Undeva la Cehov, aşa ceva: Viespea, văzduhul şi omul sărbătoresc libertatea… Grozav acest: văzduhul ce sărbătoreşte libertatea!)Dar până la dulciuri, diverse bucate, printre care talma ce aduc(e) cu sarmalele noastre, maţun – brânză cu smântână acrişoară, dar şi altfel de brânzeturi care, se zice, ţin de specificul armenesc cu mult înainte celui franţuzesc. Basturam – carne uscată, sugiuk – cârnat armenesc şi bineînţeles lavaşul, pâinea casei, pe care poetul Osip Mandelştam o invocă astfel (i-am tradus integral amplul poem Armenia): „Franzelarul se-nclină, cu pâinea jucând de-a mijoarca, / Din vatra rotundă lavaşului scoţându-i, molcuţă, pelicica...” Plus, în final de ospăţ – Tetley, cu specificarea „Ceai englezesc clasic”… Cum, Doamne, englezii ăştia, fără să aibă în întreaga Britanie barem un arbust, o floare de ceai, consideră că au, totuşi, ceai… naţional! Ba chiar… clasic. Băutură autohtonă, nu altceva. Proverbială chestia aia: Tea Fiwe O’Clok… Dar parcă ceaiul rusesc sau doar ceaiul la ruşi nu e şi el… celebru, când, de regulă, e unul chinezesc, ceilonez, indian etc.? Nu atât misterele, cât pur şi simplu urmările umor apucături coloniale…Şi, odată ce am luat cu mine minunat-dramaticul poem al lui Osip Mandelştam „Armenia”, voi cita aici despre Zvartnoţ: „Dar măceşul din Zvartnoţ scuturându-se la prima atingere/ Şterc roz – muselină – petala solomoniană/ Nici pentru şerbet barem folositoare pădureaţa/ Ce nu dă nici tu ulei, nici tu aromă? // Roza surugiului de faeton şi a încruntatului paznic/ Ce străjuieşte ruinele delăsatului forum/ Unde-s tăiaţi stejarii de rămâne doar necuprinderea/ Rulourilor covoarelor de piatră”.
Program încărcat. Pe la 17 ne întrunim la Biblioteca NaţionalăPentru Copii, unde Serge Van Duijnhoven şi Arllete Van Laar prezintă prelegerea-spectacol „Homo ludens”, în care, printre altele, spun: „Acesta e un joc cu viaţa, ce oferă deschideri de sens, spre a crea posibilităţi noi, care nu depind de bani. Adică, să mergi prin viaţă, înălţându-te de la treapta cea mai de jos, ajungând la cea mai de sus, jucându-te. Aceasta e variantă democratică a modului de viaţă”. Pentru a-şi ilustra spusele, Arllet a adus „bancnote” pe care e scris: „Bancherii se adună la cină, ca să vorbească despre artă, iar exegeţii în artă se adună la cină, ca să vorbească despre bani”.Serge recită, povesteşte. În timp ce colega (şi soţia) sa îşi citeşte şi-şi însoţeşte comunicarea cu o gestică sugestivă, ilustrativă, îmi vin nişte cuvinte despre această întreprindere: Homo ludens nu e frate bun cu homo economicus. Homo ludens e risipitor de gesturi şi sensuri, de vise şi de… şesuri (unde şezurăm şi plânsem la apa Vavilonului, unde chiar era marginea unui şes). Homo ludens poate perora despre apa şi roua sâmbetei şi despre apa amăruie a sâmburelui atât cât a mai rămas, să zicem, în cei patru mieji uscaţi ai unei nuci – aici deplasarea de sens vrând să spună că, de fapt, nuca ar fi un sâmbure mai osebit… – etc., etc., domnule homo ludens, invocat atât de înfocat de olandeza Arlette van Laar.
După ce scriam de un posibil supra-UNESCO ocrotitor nu numai de monumente de patrimoniu, ci şi de Ţări de Patrimoniu, cum mi se pare mie a fi Armenia, elementul de compunere supra mi-a fost necesar şi la Muzeul SergheiParadjanov, unde, seara, mateloţii de pe Literary Ark s-au întâlnit cu colegii armeni – meeting with Armenian intellectuals, precum menţionează pliantul de bristol lucitor, pe care îţi alunecă buricele degetelor. Pentru că în această incintă ce reflectă viaţa şi opera genialului cineast e şi mult supra-realism.Un scurt cuvânt al lui David Muradiad, „obligatoriu” cu o referinţă la mine, care nu am niciun merit personal în faptul că celebrul regizor Paradjanov a debutat cu două pelicule cu teme moldo-române: „Basm moldav" (1951) şi „Andrieş” (1954). Poate David ar fi spus că există o înrudire de viziune poetică între cinematografia lui Serghei Paradjanov şi cea a lui Emil Loteanu, însă perceperea mea a idiomului englez (de fapt David vorbeşte în armeană, dar spusele lui sunt re-spuse în shakespeareană) e departe de perfecţiune. Apoi, un furşet la care, de rând cu vinul şi vodca, se oferă şi coniac. Armenesc?... Băutură care, pe timpul URSS, era atât de lăudată?... Cum să vă spun?... Dacă rămânea coniac pur armenesc, nu mai putea să se numească decât armenesc, cealaltă componentă, de bază, a băuturii trebuind să-şi ia un… pseudonim, pentru că franţuzii au revendicat paternitatea-patentată de exclusivă folosinţă a substantivului coniac. Deci, care ar fi fost calea ca şi Armenia să producă în continuare coniac şi nu brandy, să zicem, ceea ce până ieri se numea coniac?... Sigur, aţi ghicit fără ajutorul radioului Erevan: pur şi simplu, au concesionat fabrica francezilor. (Păi, în acest caz cum rămâne cu mândria de până acum că, cică, Winston Churchil prefera coniacul armenesc celui franţuzesc?) Moldovenii, fiind mai încăpăţânaţi sau cu mai puţină baftă, nu mai produc coniac, ci altceva. În fine, la originile sale industriale (nu cele de alambic particular), coniacul armenesc avusese o „stăpânire naţională” doar pe perioada a două decenii, mai apoi trecând în posesiune nordică. Am aflat-o pe când traduceam din poezia avangardei ruse, de la Maiakovski, care băgase într-un poem de tinereţe, răzvrătit-futurist, şi numele producătorului de coniacuri Şustov, pe care l-am trecut în subsolul paginii la notă explicativă. Firma destul de întinsă a fabricii de coniacuri „Ararat” – o clădire cu două nivele, din tuf roz-cafea cu lapte, – am remarcat-o, pe stânga, încă ieri, când veneam de la aeroport.Ce să zic? Cel mai bun coniac armenesc mi-a amintit cu destulă certitudine gustativă de „Călăraşul” nostru care, astăzi, nici nu mai ştiu dacă se numeşte coniac sau altcumva. Oricum, uneori, când trec prin vama Sculeni, intru pe la duty-free chop (îmbiindu-te, parcă te-ar… trimite undeva), procurând câte o sticlă-două. Cu paharul-retortă cu ceva coniac în el, de ce nu ai sta, într-un dialog mut, cu o sculptură botezată „Omul şi masca sa” – albă, din ghips probabil, – pe rol de exponat? Autorul e german – iniţial crezusem că i-am rătăcit numele prin păianjenul de rânduri din blocnotes, însă îl găsesc totuşi: Beata Schubert. Şi, o vreme, să vă spuneţi ceva tăceri aici, în muzeul ce perpetuează memoria şi faptele excepţionalului regizor de film Serghei Paradjanov. Când întorc paharul, reţin că dregătorii toarnă coniac dintr-o sticlă cu eticheta Arche de Noé! Bineînţeles, rezonând cu Literary Ark a căror năieri-noeri hălăduim pe aici – de altfel, muzeul e destul de spaţios, cu două nivele. În ce-l priveşte pe Noe (mai văd apă minerală „Noe”; pardon, e plată, – pentru că potopul nu a fost din apă minerală, e de presupus…) şi stirpea noastră, eu nu aveam păreri prea frumoase, să zic, acum mai muţi ani publicând următorul haiku:Noe i-a uitat,nu i-a îmbarcat.Cine salvă poeţii?Hai să zicem, cel puţin pentru aceste 10 zile pe care avem a le petrece în Armenia, în preajma Araratului, poeţii au fost „salvaţi” de Arca literară 2011… Iar dacă sunt poeţi, trebuie să şi scrie din când în când, din gând în gând, şi pe aici, vreo metaforă – nu? Mie, ad hoc, ieşindu-mi asta:Sticlă adusă de valuri la ţărmul Potopuluihiperoceanului oceanelor.Drept mesaj încleiată pe dinăuntru sticlei – marca lui Noe…
Doar Unul Dumnezeu ar putea-o găsi…
De la un moment încolo, prind a mă pierde – este unde! – prin camerele de la etaj, după ce aveam să le cercetez atent, cu trei ochi (unul – ciclopic, al camerei foto), pe cele de la parter. Şi îmi zic în firea mea că, chiar dacă nu eşti sau, cel puţin, nu te consideri poet, după ce hălăduieşti o vreme prin muzeul Paradjanov – vizitezi, te minunezi (este pentru ce) –, vei ieşi de aici aproape poet ce se descoperă, surprinzător, pe sine ca atare: în stare de a percepe şi a imagina el însuşi poezie. Sau, cel puţin, te vei simţi, în stare primară, un… stup de metafore. Sufletul ai putea să ţi-l simţi anume plin de fagurii metaforelor. Şi poate că eşti – presupuneam – stupul producător deja el însuşi de metafore, de poeme – neştiute, să admitem, nici ţie însuţi, însă deja râvnind a se înfiripa-contura în universul tău intim, în universul – Univers, mare, infinit. Ai făcut bine intrând în acest muzeu neobişnuit, unde prinzi a te înţelege, parcă, altfel pe tine însuţi, a-i înţelege mai altfel pe cei din preajmă…
Printre sutele de exponate, multe – de un metaforism suprarealist, se întâlnesc şi exemplare ciudate, ce rup simpla exclamaţie (de uimire sau nedumerire) sau comentariul scurtissim provocat parcă de un şoc ce… electrocutează percepţia. Spre exemplu, doi pruncuţi gemeni legănaţi în talerele unui cântar rudimentar, de piaţă, vechi, cel cu indicatoarele ce caută echilibrul, asemănătoare cu două ciocuri de raţă. Zici doi gemeni, ca să nu şochezi, dar, de fapt, pe talerele cântarului nu sunt decât… căpşoarele, leit asemănătoare, ale pruncuţilor! Astfel că cineva dintre doamnele de pe Arcă exclamă: „Vai, ce sinistru!”. Asta e: pe aici sunt mai multe exponate de un suprarealism ce dă fiori. Iar una din exclamaţii mi-a sugerat, cred, o dezlegare a ideaţiei tainice a compoziţiei în cauză – da, terifiante, – despre sensurile căreia, evidente sau discrete până la abis subliminal, nu aveam o ştire cât de cât explicită nici acum jumătate de oră, când bliţam/ blitzam (un… barbarism, ar zice lingviştii puritani?) cu obiectivul Canon-ului spre cei doi prunci canon-iţi pe talere de cântar. Avem doar o vagă presupunere de ceva mai mult decât ce se vede, astfel că, iniţial, am notat cumva „în childuri”: „Doi gemeni, un cântar (şi nu numai, se pare) în Muzeul Paradjanov din Erevan”. Ei bine, anume o exclamaţie a cuiva m-a dumerit mai mult asupra răului din imaginea cu două căpşoare de gemeni puse pe talerele unui cântar ordinar de piaţă. Asta e, asta a fost: parcă lumea nu a început cu doi gemeni pe... cântar? Cain şi Abel... Dar Castot şi Polux, simbolizând dragostea frăţească, însă ucişi de verii lor (să nu le mai dăm numele)?... Apoi Romul şi Remus, gemeni, fii ai zeului războiului, Marte?... Cică unul l-ar fi ucis pe celălalt... Au mai existat perechi de gemeni desperecheate prin ucidere de frate sau alte drame, cum ar fi cea a fiilor lui Zeus, Am
Sursa
2013-04-19 06:30:00