Era a doua perioadă a șederii mele la Paris.
Eram liniștită, orașul luminilor mă acceptase.
Mergeam cu inima deschisă pe străzi.
Învățasem itinerariile. Nu mai rătăceam speriată pe cărările sfârșitului de lume.
Frica și frigul din oase se topise încet sub razele soarelui șubred de primăvară.
La 5 aprilie, seara, eram dezamăgită.
Dar nu „pe bune”, ci doar pentru că vroiam să-i fiu solidară în dezamăgire.
La 7 aprilie, frica revenise.
Mi-era teamă, dar nu pentru mine, care eram la adăpostul distanței, ci pentru el.
Nu-mi pasă niciodată de ce mi se poate întâmpla, decât prin prisma a ceea ce i se poate întâmpla lui.
L-am sunat prima dată-n viață. După mai multe vieți de când îl cunoscusem.
Nu mi-a răspuns. Mai târziu am văzut că era cu altcineva în piață, în vâltoarea evenimentelor. Pericolul venit din exterior apropie doi oameni, așa citisem.
I-a apropiat.
I-am scris că-l implor pe Dumnezeu să-l păzească.
Seara i-am mai trimis alte vreo 5 mesaje unul după altul.
Am adormit liniștită cu certitudinea tâmpă că „l-am ajutat”.
Noaptea l-am visat. Se făcea că vorbesc cu tata ….
Duminică, când aveam liber să merg aiurea prin Paris, m-am trezit înainte să se facă lumină.
Țineam neapărat să merg cu primul tren.
Țineam neapărat să văd soarele prima.
Mă uitam pe geam cum se crapă de ziuă.
Pe ecranul telefonului viața mi-a scris: „aveți un mesaj de la Scumpelu”.
A fost cea mai plânsă propoziție pe care am citit-o vreodată.
În spatele geamului se năștea o zi. Abia atunci s-a născut soarele.