Parintii mei sunt ca oricare alti parinti: au fost crescuti si educati in perioada comunista in capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti, partea ai “maretei” Uniuni Republicilor Sovietice Socialiste. Spre deosebire de Romania, am fost lispiti nu doar de scoli cu predare limba romana dar si de biserici. Chisinaul din perioada interbelica era un targ in comparatie cu orasul de azi, cu cartiere moderne inaltate in anii 70-80 ca rezultatul cincinalelor. Desigur, Comitetul Central nu s-a gandit nicioadata la constructia unor biserici, mai mult decat atat, a transformat ceea ce era in muzee, planetarii, sali sportive. In acest fel, Chisinaul s-a pomenit un oras fara biserici. Totusi am rezistat. Continuitatea noastra ca romani si ortodocsi niciodata nu s-a datorat unor miscari politice sau „miscari de renastere nationala”, continuitatea noastra nu s-a datorat unor “partizanilor”, “miscari subversive”, ci in mare parte bunicilor nostrii. A se observa, pe parcursul intregii istorii nu armata, soldatii si oamenii de stat au fost cei care au salvat de la piere neamul ci “mamele mari”. Bunica habar nu avea de politica, stia sa scrie si sa citeasca cu litere latine si rusesti pe care le-a invatat in scoala transnistriana. Daca o intrebai „cand era mai bine cu romanii sau cu rusii?” raspundea cu fraza clasica a basarabenilor: „cand rusii au plecat iar romanii nu venisera inca”. Cu toate astea nu era „moldovenista”, nici „comunista”, cum ar striga azi „pseudounionistii” nostrii locali. Avea o singura preocupare: sa indeplineasca functia de bunica, povara pe care a purtat-o pana la sfarsitul vietii sale, Dumnezeu s-o ierte. Bunica nu facea politica. Bunica ma botezase, ma ducea la biserica si m-a invatat sa fac cruce, pentru ca aceste lucruri firesti si frumoase intrau in „obligativitatile” unei bunici. Desigur nu au lipsit si povestile de seara, fara Spiderman, Shrek, Harry Potter si alte dracovenii cu care sunt spalati staruitor la creier copii de azi. O copilarie fara bunica, este o copilarie inumana. Izolarea micutilor in fata televizorului, este anume aceasta incercare de a ne distruge din adanc, din nucleul nostru spiritual. Ma gandeam ca cele mai periculoase arme ale unui Neam sunt mamele si bunicele care „nu isi uita obligativitatea”. Sa spunem multumesc acelor bunici care mai poarta si azi poverile noastre in timp ce „mamele emancipate” colecteaza bani in strainatate pentru a cumpara un viitor pe care deja l-au pierdut. In pofida tumultul luptelor politice, pana la urma aceste fiinte linistite, cu batic, mereu cu privire trista, care stau la marginea portii si isi asteapta nepoteii, aceste fiinte mistice pentru care unicul sens de a fi este continuare cu orice pret a neamului, sunt cele mai periculoase arme impotriva oricarei ocupatii straine, cat nu ar fi aceasta de cruda. Vom fi noi oare capabili sa preluam sarcina lor?