Era pace şi frumos, lumea era aproape fericită şi nimic nu prevestea că doi oameni obişnuiţi (un bărbat şi o femeie) din diaspora basarabeană vor deveni monştri peste noapte, transformându-se în mesageri ai sfârşitului lumii. Se numeau Nae Nemerenco şi Minodora Vintil. Minodora nu a ajuns întâmplător în străinătatea civilizată. De fapt, nu a plecat acolo să lucreze la negru. Ocupa în ţară o funcţie importantă, iar când au venit la putere forţe politice favorabile ei, a profitat de ocazie şi a obţinut un post călduţ la o ambasadă dintr-o ţară îndepărtată, de peste mări şi ţări. Nu era o femeie rea de felul ei, dar viaţa a făcut-o în cele din urmă mai rea decât o căţea. Când se înfuria, scotea foc şi pară pe gură şi nări. Nimeni nu se încumeta să-i stea în cale, pentru că era tare afurisită, dar se temeau mai ales de cunoscuţii ei influenţi, infiltraţi peste tot. Aşa că nimeni nu risca să-şi pună mintea cu ea, să-i stea în cale. Minodora a simţit că poate să-şi bată joc nepedepsită de toţi din jurul ei şi nu stătea cu mâinile în sân, cu atât mai mult că din fire era sadică. Mulţi o bănuia că ar fi chiar lesbiană, atât de masculinizat îi era comportamentul. Şi Nae Nemerenco a plecat din ţară să-şi caute norocul în străinătate. Dar, spre deosebire de Minodora, Nae era destul de pudic, chiar pudibond pe alocuri. Avea fobie de cuvintele considerate indecente şi le evita din răsputeri. Iar dacă, totuşi, îi scăpa unul la mânie, mergea imediat la biserică, ţinea posturi îndelungate - într-un cuvânt îndeplinea canoanele popilor de la A până la Z. Nici el însuşi nu-i putea explica de ce are atâta oroare de manifestările indecente, de indecenţă în general, mai ales că nici măcar n-o putea defini clar, dar o simţea intuitiv şi-i era suficient. Ştiinţa şi religia făceau casă comună în capul lui şi nu se certau niciodată. Dar nici nu avea timp de prostii, pentru că era preocupat şi de interesele ţării natale pe care şi-o dorea în egală măsură prosperă, emancipată şi creştină. Viaţa lor puţin se deosebea de a restului oamenilor care îi înconjura şi poate că şi-ar fi urmat cursul firesc până la trecerea în nefiinţă. Dar nu a fost să fie aşa. Într-o seară cei doi, aflaţi pe meridiane diferite, au observat pe cer un obiect care emana o lumină orbitoare. Înfricoşaţi, au rămas ţintuiţi locului, nu puteau nici măcar să deschidă gura să strige, să-şi exteriorizez frica. După câteva minute, din obiectul ciudat şi misterios a ţâşnit o rază. Nae şi Ninodora şi-au pierdut instantaneu cunoştinţa, dar şi conştiinţa. S-au trezit abia spre dimineaţă. Erau atât de vlăguiţi, încât se ţineau cu greu pe picioare. Au ajuns acasă după mult timp, ţinându-se de toate gardurile şi de toţi copacii pe care îi întâlneau în cale. Însă întorcând privirea în urmă, au înlemnit de groază. Tot pe ce pusese mâna murea, plantele se ofileau, iarba se usca, arborii se înnegreau şi deveneau fărâmicioşi. Creaturile din cosmos sau cine o mai fi fost ele le-au inoculat nişte viruşi, care aveau puterea să nimicească planeta în câteva zile. I-au transformat în mutanţi, vără voia şi acceptul lor. Acum, cei numiţi în societate “greşeli ale naturii” păreau culmea perfecţiunii în comparaţie cu ei. Deşi nu era vina lui Nemerenco şi Vintil, omenirea urma să întreprindă măsuri drastice, de izolare a lor, pentru a se proteja sau, mai degrabă, pentru a supravieţui. Timp rămăsese puţin, iar Apocalipsa se apropia vijelios de omenirea neascultătoare. Ţapii ispăşitori, Nae şi Minodora, aşteptau resemnaţi ritualurile de sacrificare, la care urmau să fie supuşi în câteva ore. De fapt, fie vorba între noi, târgul era profitabil pentru întreg Universul: şi Apocalipsa era evitată, şi omenirea scăpa de nişte specimene suspecte. Vorba neamţului - utile dulci miscere…