Cum poţi să-ţi uiţi promisiunile,să te prefaci că nu tu mi-ai răscolit fiecare parte a sufletului,că nu tu mi-ai descompus fiecare părticică din trupul meu,care te condamnă în fiecare seară pentru depărtarea la care l-ai supus?
Şi-mi vine să strig,să urlu,să-mi scot inima sinugicaşă din piept şi s-o izbesc de peretele pe care tu l-ai zidit între noi.
Poate că tu încă nu ai înţeles că ţi-ai lăsat amprente peste tot,poate în timp ce eu ţi-am destăinuit existenţa pînă şi a celor mai ascunse colţişoare din odăile sufletului şi te-am lăsat să umbli prin ele cu paşii tăi grei,să deschizi orice lacăt,să dizolvi orice bătaie a inimii mele şi să-mi controlezi pînă şi respiraţia,tu ai închis conştient poarta spre inima ta şi ai agăţat de ea un lacăt imens.
Iar eu,care credeam că şi tu respiri o dată cu mine,şi tu te trezeşti dimineţile cu gîndul la mine..
Cum eşti tu ..exact,cum eşti tu de m-ai făcut să plîng de dor? Cum eşti tu de m-ai făcut să îţi ofer atît de multe în timp ce tu nu mi-ai oferit nimic..
Cum eşti tu?
Ai curajul să-i spui unui suflet ce nu ţi-a fost străin atîta vreme? Cum?
