Să mă ierţi te rog ca de atâta amar de vreme nu am mai scos o vorbă… o să-ţi povestesc ce-am făcut ultimele zile.… la 9.34 sună telefonul intern, care nu mai sunase până atunci. E o voce plăcută, politicoasă pe fir. Pe lângă formalităţi şi schimb de politeţi:
- Constantin, la ora 10.00 mergeţi la sondă.
La ora 10!! Am bagaje… 3 mere, două tartine şi umbrela. Hotel nu este rezervat, pentru diurnă e prea puţin timp şi nu mai vedem banii azi... Am uniforma albastră, cască de protecţie albă de staff superior.
Coborâm în parcarea subterană. Mergem cu două maşini, un Focus şi un Mondeo. Până să ieşim din oraş, pierdem Mondeo. Stăm pe margine de drum, discutăm, telefonăm, ne îngrijorăm, ne plictisim… în jumătate de oră repornim. E deja 11… Şoferul zice că ajungem în 3-4 ore. Cum era să descopăr, e bun de legat. Mai puţin de 130km/h nu a mers.
Către a treia oră de drum aflăm ca suntem cazaţi la hotel AmaDeus, la 70km de destinaţie. Camerele rezervate sunt cel puţin diferite de ceea la ne ne-am fi putut aştepta. Sunt enorme, cu două paturi duble fiecare, televizor mai mare decât geamurile unor case şi baie cât unele garsoniere. Întrebăm în glumă cine o să doarmă pe al doilea pat, la care domnişoara de la recepţie ne răspunde, cu toată seriozitatea că poate să ne invite companie, să nu ne simţim singuri noaptea în camerele mari. Hotel de trei stele…
Lăsăm de-o parte drumul. Sonda – instalaţia de forare din anul 1985. Dăm o tură teritoriului. Muncitorii trăiesc în containere de metal, din alea folosite la transportarea mărfurilor, doar că-s dotate cu uşi şi aer condiţionat. Toate, să fi fost vreo 30, acoperite de un cort enorm. Cam acesta lagărul lor. La fel laboratoarele cu tot cu utilaj şi calculatoare.
Trei motoare diesel, mari cât un microbuz fiecare, asigură necesarul de energie şi presiune pentru instalaţiile hidraulice, la preţul “simbolic” de 9000 litri de motorină pe zi.
Urcăm la panoul de comandă, care e la nivelul etajului 4, amplasat pe o podea de plasa metalică transparenta, împrejmuită de pereţii albaştri. Eu şi frica mea de înălţime, şi desigur, cum altfel nu se putea, azi sunt doar 5 grade şi bate un vânt să te dea jos de pe picioare, iar scara e de tip deschis, la fel, cu trepte din plasă metalică. Şi pentru că nu era suficient, trebuie să urcăm să investigăm şi scripetele superior (da, acela din vârful instalaţiei). Evident scară de tip deschis. Ajungând sus am înţeles că între timp s-a lăsat întunericul şi nu e nici o iluminare acolo. Cred că în ziua asta am ucis frica de înălţime, deşi era să-mi ucid inima cu adrenalină. Revenim a doua zi dis de dimineaţă. Azi e şi mai bine, sunt 0.5 grade, toată noapte a plouat şi e numai glod şi vântul 8m/s. Sonda e la aproape 4600m adâncime, şi pentru că s-ar putea să ajungem într-un stat petrolifer, avem de făcut o mulţime de verificări pentru a evita posibilele accidente. Alergăm încolo încoace, frământăm glodul. Din când în când intram în vagoane să ne mai încălzim. Mare noroc că cizmele de cauciuc au un fel de căptuşeală, că sigur am fi rămas fără degete.
Spre seară se lasă temperaturi negative, şi, îngheţaţi, îndopaţi cu mere şi portocale toată ziua, suntem vizitaţi de ideea că poate ar trebui să plecăm deja. Noroc de şoferii care au fost prudenţi şi nu au trecut de râuleţ. Plouase şi în munţi şi i s-au umflat apele, încât acoperi complet podul de pietoni, care nu mai era de găsit. Şi suspect de multă apă pe teritoriu. Suspect de… пи***ц всему живому, apa a erodat digul de pământ şi a început să inunde totul. Surpriza cea mare, in the middle of nowhere, nu există acoperire telefonică! Aşa că până fuge cineva pe cel mai apropiat deal să încerce a lua legătura, mobilizăm lopeţile şi buldoserul şi reconstituim integritatea digului. În mănuşi de cauciuc mâinile nu mai sunt mâini, ci un fel de chestii de lemn care dor de frig şi nu mai mişcă.
Avem proiectoare, dar nu se mai vede nimic din ceaţa deasă. Milioane de picături mici plutesc în aer, noi plutim în picăturile de apa şi în glodul de sub picioare. În sfârşit dâmbuleţul de noroi reţine apa şi putem sta uşuraţi. E timpul să decidem dacă plecăm sau rămânem să dormim la sondă. Privim în jur şi decidem să plecăm, deşi nu mai avem hotel, care fusese rezervat doar pentru o noapte.
Ne luăm rămas bun şi grăbim pasul. Desigur… în întuneric nu reuşim să găsim nici măcar locul unde era podul pietonal. Căutăm ca bezmeticii cu lumina telefoanelor mobile care nu mai sunt bune decât în calitate de lanterne, foarte slabe ce-i drept. Găsim podul şi descoperim că apa e mai sus de nivelul cizmelor, chiar şi pe pod (pod = două bârne). Trecem desculţ… cred că au fost cei mai reci şi lenţi 15 metri din viaţa mea. Apa de gheaţă era ca cireaşa de pe tortul frigului, vântului şi a ceţii.
Drumul înapoi… 100km/h, prin ceaţa deasa de nu se vede mai departe de doua-trei corpuri de maşină. Slalom, în mare parte nereuşit, printre gropi şi jivine ale nopţii. Noroc, şi nenoroc de autostradă. Nu mai e ceaţa atât de deasă, dar pentru ca mergem monoton şi-n dreaptă linie, începem să adormim. E 23.30, mă trezesc de la vibraţiile marcajului de pe marginea drumului şi înţeleg ca am aţipit, şi eu şi şoferul. Din acel moment nu ne-a mai tăcut gura. Am îndrugat verzi şi uscate până am început a ne bâlbâi de oboseală. Am decis să ne oprim, nu de alta dar voiam să ajungem întregi. Afară, frigul repede ne-a adus în simţiri.
Mai departe scrie-n carte. Viteză, viteză, viteză. În oraş am ajuns la 02.14, pe autopilot)) Acasă, uitasem geamul deschis, aşa că în locul culcuşului mă aştepta să nu mă părăsească – frigul. Până am deschis căldura, până s-au trezit caloriferele, m-am băgat cu haine cu tot în sacul de dormit.
Apropo, aşa, printre toate celelalte, preţul de extracţie a unui baril de petrol este în jur de 20$, preţul pe piaţă la 90-100$. Ce profit au companiile petroliere şi statul din impozite?