Ziua mamei mele nu-i astăzi, ci de Florii, și de aniversarea ei, în iulie... Și oricând vreau eu.Astăzi trăim - vrem, nu vrem - doar un alt prilej de consumism indigest și de ploconire lăcrimoasă, folosit de orice mascul românaș „care se respectă” pentru a-și omagia femeia pe care visează s-o posede și n-o are încă sau, dimpotrivă, o are, o iubește și o bate cu patimă ori de câte ori e necesar. Atât din punct de vedere, cât și profilactic.
Masculul românaș e foarte sensibil la femeie. Dacă e mă-sa, pe ea o delapidează sistematic cu o sfâșietoare părere de rău. Dacă e femeia lui, ea îi vâră mâncarea zilnică sub nas; iar el ei, boticul acela drăguț în farfurie, dacă mâncarea e nesărată. Dar n-o omoară, o păstrează în viață: ca să-l hrănească (fără ea ar fi un subnutrit și un nespălat) și pentru a-i imputa ei neputința lui în contactul cu lumea reală; ratarea lui, lașitățile lui. Tăcerile lui spăsite înaintea celor care-l umilesc.