Nu mai am puteri să citesc o carte sau să vizionez un film. Toate au funcţie normalizatoare. În ele se mişcă doar heterosexuali, de la un capăt la altul, de la prima pagină până la ultima. Astfel se creează certitudinea de normalitate heterosexuală, se trasează limitele pe care le legitimează discursul dominant (heterosexual, bineînţeles). Despre homosexualitate si homosexuali se vorbeşte doar în filme speciale, cu retorică, atitudini etc. - toate speciale. Nu am nicio şansă să citesc o carte despre o lume obişnuită, normală, în care ar fi implicaţi si homosexuali, care s-ar săruta, s-ar ţine de mână, fără a fi totodată protagoniştii unui subiect tragic ori dilematic. Să vizionez un film în care homosexualii ar servi doar ca decor, fără a atrage atenţia asupra lor, fără a deranja sau a pune întrebări suplimentare publicului, care, la rândul său, nu ar fi intrigat de prezenţa lor în plin univers heterosexual. De aceea, poate, am boicotat într-un fel festivalul „Cronograf”, în cadrul căruia se prezintă filme documentare, de multe ori despre tot felul de nenorociţi şi nedreptăţiţi ai sorţii. Deseori mi-am pus întrebarea vizionând filme cu personaje de diverse rase, naţionalităţi, chinuite, persecutate într-un hal fără de hal, cum ar reacţiona acestea la o paradă a homosexualilor. Am impresia că şi-ar uita statutul, mizeria şi nenorocirile, toate nedreptăţile pe care le-au suferit şi ar pune mâna pe pietre sau pe beţe, ca să restabilească echilibrul perturbat. Totodată, nu pot să-mi explic de ce filmele cu tematică homosexuală sau cu participarea minorităţilor sexuale sunt numite filme gay, în timp ce lucrările în care personajele sunt sută la sută heterosexuale nu sunt catalogate drept hetero. Nu ştiu de ce, dar în ultimul timp sentimentul de solidaritate cu indivizii din specia umană şi-a pierdut din intensitate. Să fie oare din cauza discursului normalizator care domneşte nu numai în viaţa reală, ci şi în artă?