Oare cîtă fericire poate să încapă într-un om? Dar tristeţe,cîtă?
Cît poate să ducă sufletul cu sine? Atunci cînd va veni momentul să zboare,oare nu-i va fi greu sufletului să-şi ridice aripile, cînd el poartă,de atîta vreme ,agăţat de sine ,un noian de durere?
Şi dacă i-a venit vremea sufletului să zboare,cui să-i lase el durerea ? Mamei? Iar dacă sufletul e orfan?
Şi totuşi cel mai sus zboară sufletele chinuite,ale căror aripi frînte au aşteptat o eterninate să atingă, într-o zi, norii.
Sufletele vor lăsa durerea celor dragi,ce-o vor purta atîta vreme cît o să mai încapă durerea într-un om.
Dar cei singuratici cui vor lăsa durerea ? unui pom? sau poate unei frunze rătăcite într-un parc?ori poate durerea lor se va înneca în mare ,sau poate o să cadă de pe o stîncă,ori poate s-a izbi de-un munte?
Sufletele care au lăsat acolo jos,într-o cameră ,ori poate într-o casă mare,sau pe o margine de pat, durerea, se vor întoarce într-o seară tîrzie după ea.
Într-o seară în care cineva , înainte de culcare va uita durerea pe o noptieră,sau pe un raft,ori poate într-o carte.
într-o seară în care un suflet ce şi-a lăsat cîndva durerea pentru a putea zbura ,va rămîne doar o simplă amintire într-o margine prăfuită a unui sertar…
