Zilele astea mă gîndeam: cum ar fi să fiu singură? Şi cînd zic singură nu mă refer la vreo relaţie amoroasă între persoane de sex opus sau nu, da’ pur şi simplu singură:să n-o am pe mama care să mă trezească fiecare dimineaţă cu ceaiul meu preferat,
să n-o am pe sor’mea de la care să cer mereu cîte-o haină sau orice altceva, cu care să mă cert şi în cîteva clipe să reîncepem dialogul, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, să nu am frate, care să-mi povestească cu atîta entuziasm că şi-a cumpărat un obiectiv nou, sau ce se mai întîmplă în lumea tehnicii, să nu-i am pe prietenii mei iubiţi, cu care să rîdem pînă la dureri de burtă sau să vorbim de suflet, atunci cînd sufletul cere asta.
Aşa nu se poate. Mereu m-a speriat singurătatea. E aşa o stare de nu mai ştiu ce care tot te apasă. Uneori te simţi bine şi împlinită chiar dacă n-ai pe cineva aproape. Alteori, te simţi a naibii’ de singură, chiar dacă ai în jurul tău zeci de persoane.
La acest capitol, mă consider o norocoasă. În cele mai dificile momente ale vieţii, realizez cît este de important să ştii că undeva, după cortină, e mereu cineva gata să-ţi dea o mînă de ajutor, să te asculte cînd simţi nevoia să vorbeşti şi să vorbească cînd tu nu mai ai putere să o faci. Înfluenţa spirituală, căldura asta o simţi şi atunci cînd fericirea ta n-are margini, iar cei din jur sunt capabili să se bucure sincer alături de tine.
Eu nu vreau să cred persoanele care zic: prietenie adevărată nu există, pentru că au fost odată dezamăgiţi. Ce-ar fi să priveşti în jur şi să vezi dac-ai încercat să zideşti această relaţie cu persoana potrivită, sau să cauţi motivul în tine.
Nu cred că există cineva care n-ar vrea să fie iubit, n-ar vrea să se simtă special datorită oamenilor dragi. Nu neg, unii îşi găsesc refugiul în cărţi, muzică, pictură. Eu, însă, ştiu că mă simt bine atunci cînd am pe cineva cu adevărat scump alături. Le sunt profund recunoscătoare persoanelor care-au fost aici pentru mine, să-mi povestească peripeţii, să-mi dea muzică şi filme bune, să-mi recomande/împrumute cărţi, să-mi critice acţiunile, vorbele, poeziile,cînd e cazul, sau să mi le laude cînd o merit.
Mulţumiţi-le şi voi celor care vă fac să vă simţiţi speciali ca să fie şi ei în pielea voastră!
P.S: prima cititoare a fost sora mea, care a zîmbit citind. Mesajul meu a ajuns la prima destinaţie 
Tagged: afecţiune, dragoste, huguri, persoane, pupici, singuratate, soare
