Vorbim mai des despre eșuări străine decît despre realizări crude. Visăm puțin, la limita de doi, la limita diplomei sau a frustrărilor deja adunate. Tăcem despre durereri și nu mai pomenim despre dorințele pierite decît arareori. Uităm să pierdem timpul și împărțim perioadele deja în zile, și nu în iubiri. Trăim la viteză, și nu mai ținem buzele întredeschise ca să prindem tot aerul din drum. Ne declarăm sentimentele spartanic,și în jumătate de voce, și ne aruncăm mai des cifre, decît metafore. Uităm să spunem ”te iubesc”, din frică, sau din obișnuință. Și Doamne!…cît de rar îmbrățișăm atunci cînd nu avem ce spune. Nu avem timp să fim sinceri cu noi, dar nici cu ei… Dormim puțin, zîmbim cui trebuie, glumim deplasat și lăudăm degeaba. Pierdem zilele cu oameni străini, înconjurăm cu căldură oameni, care, poate nu mai au nevoie, și uităm că e totul limitat la o viață. Suntem tari pe din afară, dar doar acolo, doar de ochii lor. Lăsăm lacrimele pentru weekend, filmele pentru vacanțe și cărțile pentru un cîndva imperceptibil. Și nu ne întrebăm de multă vreme dacă ne pierdem, sau sîntem deja pierduți…
