Drumurile noastre, ma biche, s-au despărţit în seara aceea ca două trenuri care pornesc în direcţii diferite dintr-un nod feroviar, adică fără prea multe regrete, scrâșnete fără lacrimi, am fost dirijaţi cu profesionalism de impiegaţii de mişcare, ca să nu ne rătăcim din nou unul în braţele celuilalt sau s-o sfârșim învecinați, trași pe cine ştie ce linii moarte, paralele. Pasageri necunoscuţi ne priveau fără curiozitate, cu aerul celor care-şi văd năluca zilnic şi s-au deprins cu ea, ma biche, răciturile se servesc aşa cum le spune şi numele, chilled with ice, le iei din cămară de la răcoare, ale noastre însă, ţi-am spus, sunt îngheţate pe pervaz şi îngroşate cu făină, cum procedează femeile negospodine, pripitele care se chinuie să termine cât mai repede treaba prin casă, se dă ceva la tv, dar tu n-ai dat greutate spuselor mele, ci te-ai agăţat de mine mai cu râvnă, ai găsit repede în tine cârligele disperării, căci gustul piftiei rămâne multă vreme fixat în amintirea papilelor gustative de pe limbă, limba se mișcă repede în toate părţile, ca-n săruturile interminabile cele făcătoare de minuni.
Anotimpul ăsta ce pare să dureze de-o veşnicie ne solicită nervii ca o noapte albă cerchist polară de pe urma căreia ochii dor şi pleoapele ustură - nu poţi să dormi pici de oboseală întrucât nu ai permisiunea să dormi ca să nu pierzi un mare eveniment ziua de mâine o zi fără istoric pe care o visezi să fie altfel; nu chem zăpada, dar psihologia asta de animal în captivitate mă vlăguieşte, și ca să trăiesc mă iluzionez că zăpada poate să fie şi o punte către anul ce vine, nu numai un linţoliu pe faţa timpului.
Timpul însuși a scăzut! Nopţile, serile nu mai trec atât de greu ca în copilărie, ele sunt sâmbetele şi duminicile mele din fiecare zi - neîndestulătoare. Singurele ore pe care mi le dedic numai mie, spaţii sacrosancte, spaţii de întuneric deplin, tămăduitor, populate numai de vise, indiferent de calitatea lor; scriu şi dorm, deci trăiesc - logica zilelor de faţă.

padure.jpgC.S./2012Ieri am dat peste un duh nou de frunze în putrezire, pădurea era la doi paşi, o mireasmă de trai rural sănătos, exasperant de tare pentru un biet orăşean; din gură îmi ies doar  câteva cuvinte neînţelese, copilăreşti, era către zece seara şi căldura aerului de peste zi încă persista, îmi mângâia obrajii, nu-mi venea să cred, adia a mâncare simplă, a cuhnie ţărănească, dar mai intens a pădure, pe care o surprinsesem la lucru, suflând asupra mea o respiraţie oxigenată - caldă, mămoasă, ce-mi șterse oboseala şi orice urmă de scepticism, înveselindu-mă; eram proaspăt și inspirat.
Cu o căprioară procedezi așa: o săruţi până faci să-i dispară zâmbetul acela din ochi, până când vezi cum privirea îi devine feroce şi simţi că, într-o clipă, o să fie ea cea care-și va dori din tot trupul să te devore.