Spitalul sătesc din satul meu este demn de milă. Două clădiri cu un singur etaj, cu nişte holuri lungi, cu geamuri crăpate, cu infirmiere care se plictisesc nu pentru că n-ar putea trata, pur şi simplu nu au cu ce. Din când în când vine câte o inspecţie, din când în când se adresează câte un pensionar cu rugămintea să i se facă “un nacol”, injecţie pe româneşte. Doar aceste evenimente animă liniştea de “mormânt” din spitalul sătesc Cuizăuca. Albul pereţilor, curăţenia mirosind a mult clor, bisturiuri în pahare uitate prin dulapuri, mobila şi câţiva oameni îmbrăcaţi în alb - singurele detalii care îţi arată că eşti într-un spital. În rest, totul musteşte în multă, multă sărăcie.

-

“Spitalul raional” din raionul meu este locul perfect pentru turnarea filmelor de groază: pereţi scorojiţi, oameni bolnavi cu priviri injectate, disperate, medici care fie nu vor, fie nu au capacitatea profesională să trateze pacienți. Ceea ce era odată un spital înfloritor, unde se tratau “oamenii muncii”, se făceau operații dificile, iar pacienţii intrau aproape morți și ieșeau pe picioarele lor, unde eu și cei trei frați ai mei am venit pe lume, s-a transformat într-un mare coșmar. Circulă, de pildă, istorii despre medici ciudaţi, ajunşi la limita nebuniei, care se laudă pacienţilor că jumătate din gropile din cimitirul oraşului Rezina sunt umplute de ei. Trebuie să ai nervii tari când intri în spital, căci e mare şansa să se urle la tine, mai ales dacă eşti sărac şi stai “numai” o jumătate de zi în faţa unei uşi ca să fii primit la o consultaţie. Cât de corupţie, refuz să pronunţ un cuvânt atât de ridicol. Încă nu s-a inventat termenul care să definească ce se întâmplă atunci când te afli în cabinetele unora. Nu zic, există şi medici la care se face coadă, pentru că îi ştie lumea de oameni buni. Cum însă cu o floare nu faci primăvara, nici cu un specialist de nădejde nu construieşti un sistem sanitar sănătos.

-

Spitalul Republican din Chişinău mi se asociază cu un mare, uriaş, gigantic sicriu. Când aud că cineva a ajuns la Spitalul Republican mă înfior. Cei care îmi citesc blogul ştiu povestea unei cunoştinţe - Dumnezeu să o odihnească în pace! - căreia i s-a descoperit o tumoare. Medicii din Chişinău au trimis-o acasă… să moară. Finalul tragic, potrivit calculelor specialiştilor, trebuia să survină în cel mult 2 luni. Femeia a trăit doi ani, spre uimirea sinceră şi cinică a doctorilor. Cine ştie cât reuşea să trăiască dacă avea partea de nişte medici întregi la minte şi la suflet. Alt caz şocant. Copilul unor prieteni de familie s-a îmbolnăvit. După ce l-au investigat şi l-au răsinvestigat, luminaţii doctori au decis: are tuberculoză. Cică toate simptomele indicau această boală: tuse, temperatură, oboseală ş.a. Aşa că medicii i-au prescris tratament şi să fie de urgenţă dus într-un ospiciu pentru copii cu astfel de maladie. Părinţii disperaţi au tras de toate sforile posibile şi imposibile pentru ca micul pacient să ajungă şi la Eva Gudumac - să-i dea Dumnezeu sănătate, mare om, mare medic şi frăţiorul meu a trecut prin mâinile ei. După o scurtă consultare, doamna doctor - eu cred că acestă femeie merită o statuie, pe bune - a decis să-l opereze. Avea o problemă la tractul digestiv ce se rezolva printr-o micuţă incizie. După câteva săptămâni pacientul era sănătos tun!

-

Oare câţi astfel de medici au mai rămas prin Moldova? Oare câţi o fi plecat să trateze popoare mai civilizate? Habar nu am. Ştiu, însă, cum a fost tratat acel bătrân bolnav de cancer, adus de fi’su la spital: a fost pur şi simplu lăsat să zacă pe scaune pentru că… depăşise ora de internare. Încă mă mai doare privirea bătrânului suprinsă de camera de filmat. O privire simplă, a unui om cinstit, care punea atât de multe întrebări… Ne întreba pe noi toţi cum putem permite ca un om să fie tratat mai rău ca un câine? Ne întreba de ce a muncit o viaţă întreagă şi este batjocorit la capătul ei? Privirea bătrânului mai ascundea şi un adevăr crunt: moldovenii simpli, cei care muncesc şi nu fură, cei care nu sunt votaţi pe liste electorale, care nu au limuzine şi nu fac shopping la Milano în fiecare lună, vor ajunge inevitabil în situaţia lui. 99 la sută dintre moldoveni au mari şanse să moară încet, într-un hol de spital, pe un scaun de plastic, după terminarea programului medicilor. Din păcate, nu toţi au un fiu, care, în disperare, va chema televiziunea şi va urla ca un leu rănit la toţi cei ce vor îndrăzni să-l dea afară pe bătrânul lor tată.

-

Ei bine, într-o ţară în care ni se spune de dimineaţă până seara că nu există bani pentru sănătate, aşa că muriţi fără să faceţi gălăgie, dragi moldoveni, apare această ştire: Spitalul Republican a organizat o licitaţie prin care intenţionează să cumpere o limuzină de… aproape 40 de mii de euro! Eu nu mai am putere să mă înfurii. Toate cele trei spitale despre care v-am vorbit mai sus mi s-au perindat prin faţa ochilor şi o disperare cruntă m-a cuprins. Este disperarea aproape de moarte. Sufletul meu s-a făcut mic, mic. Eu nu mai am emoţii în mine pentru a putea procesa mizeria, dezamăgirea, ura chiar pe care ar fi trebuit să o simt. Unele lucruri sunt prea mult până şi pentru un jurnalist ca mine, care crede că a sondat hăul sufletului uman. Ei bine nu. Nesimţirea umană, nepăsarea faţă de problema aproapelui a luat proporţii de neimaginat. Persoana care a luat banii de la bolnavii de cancer, copiii cu maladii greu de tratat, pensionari chinuiţi de boli şi apoi şi-au cumpărat o limuzină nu poate fi numită om. Este un monstru cu chip de om. Este răul în formă perfectă, un diavol fără pic de milă! Dacă ştirea este adevărată - o găsiţi pe www.autostrada.md - atunci sunt de acord ca în Moldova să fie reinstaurată pedeapsa capitală. Abia aştept să aflu din presa de la Chişinău numele primului criminal care ar merita să fie prăjit pe un scaun electric!