Pentru prima dată în viață, regele umorului moldovenesc m-a întristat rău. L-am văzut cum arată, am văzut cât de mult a slăbit şi a îmbătrânit. Seamănă foarte puţin cu bărbatul jovial pe care îl ştim cu toţii şi care făcea o țară întreagă să râdă. Oh, soartă! Oh, viață! Cum poți să fii atât de cruntă cu el? Cum poți să fii atât de dură cu noi, moldovenii? Generații întregi au râs cu lacrimi la glumele lui. Nu există copil, adult, bătrân în țara Moldovioarei care să nu-i știe numele: Gheorghe Urschi! Iar acum nu ne-ai lăsat decât o umbră palidă a acestui om care a ştiut cum să ne facă viața mai ușoară… Pe noi, cei care plângem, cine ne mai face să râdem?

-

În Moldovioară a fost război, a fost şi este sărăcie, jumătate din populaţia activă este plecată, ne-am pierdut valorile, ne pierdem şi speranţa. Gheorghe Urschi a găsit în toate acestea inspiraţia pentru glumele sale. El nu avea nevoie decât de o sală, de un microfon şi oricine stătea în acea sală, oricine ştia realităţile moldoveneşti plângea, hohotea, se chircea de râs. El ne trata pe toţi de schizofrenie socială, de tristeţe, de singurătate, de corupţie prin râs. Toată viaţa l-am admirat cu admiraţia unui om care se uită la cineva atins de geniu. Nu sunt cuvinte mari. Urschi avea un mare talent să-i facă pe oameni să râdă, un talent care nu poate fi deprins, învăţat, imitat. Doar geniul poate insufla o asemenea abilitate. Am realizat asta când am văzut o scenetă jucată de nişte actori anonimi. Aceştia se doreau a fi amuzanţi, dar nu reuşeau decât să mă facă să zâmbesc ironic: ce glume insipide, fade şi proaste, îmi spuneam în gând. În secunda următoare am rămas perplex. Am realizat că, de fapt, erau glumele lui Gheorghe Urschi. Mi-am amintit că mă umflasem la burtă de râs când le-am auzit în interpretarea acestuia. Nu înţelegeam: cum este posibil să nu schiţez un zâmbet când le aud din gura altora? Am realizat atunci că talentul marelui Urschi este peste ceea ce pot oamenii de rând. Cu un singur cuvânt, cu o singură grimasă, cu un singur gest reuşea să facă mii de oameni să se tăvălească pe jos de râs. Pur şi simplu, unele lucruri îşi pierd din strălucire dacă nu există foc în omul care le spune. Gheorghe Urschi ar fi putut să ne citească o carte de bucate şi tot am fi hohotit. Actorii respectivi ar fi putut citi din “Maestrul şi Margareta” despre fuga motanului Beghemot prin Moscova - după mine cel mai amuzant text scris vreodată - şi nu ar fi fost barem haioşi.

-

Norocul nostru, al moldovenilor, este că l-am avut şi încă îl mai avem pe Urschi. Dumnezeu să-l ţină câte zile o avea! Ghinionul lui Gheorghe Urschi este că s-a născut într-un capăt de lume, într-o ţară năpăstuită, în Moldova. Dacă Urschi era american, dacă era francez, poate englez, fie şi rus - reuşea să facă mult mai multe pentru sine, pentru numele său, pentru umanitate chiar. Un singur exemplu, francezii l-au avut pe Louis de Funes, noi l-am avut şi încă îl avem pe Urschi. Dacă m-aţi pune să aleg, nu aş şti care este mai genial în a face oamenii să râdă! Apropo, dincolo de coincidenţe triste, Louis de Funes a murit în urma unui atac cerebral… Că tot vorbeam de focul care trebuie să existe într-un om atins de geniul hazului. Se pare că acest foc te mistuie, te arde, te distruge.

-

Dincolo de aparenţe, oamenii care te fac să râdă sunt de o tristeţe incomensurabilă. I-am văzut tristeţea lui Gheorghe Urschi şi m-am speriat. Se întâmpla prin 2004, eram student la jurnalism şi venisem să văd o piesă de teatru la Ginta Latină. Era despre moldovenii care luau drumul străinătăţii pentru bani. Gheorghe Urschi a intrat spre final în sală, era doar spectator. Ţin minte că o forţă superioară mie m-a întors să văd cine a intrat şi s-a aşezat cu vreo 5 rânduri în spatele meu. În semiîntuneric l-am recunoscut. Nu mai aveam răbdare să se termine odată piesa. La final m-am apropiat şi i-am cerut autograf. M-a întrebat cum mă cheamă şi am simţit că maestrul Urschi trebuie să fi intrat bine în pielea personajelor pe care le juca: mirosea puternic a alcool. M-am uitat în ochii maestrului. Acea tristeţe despre care vă vorbeam mai sus m-a frapat. Urschi este trist? Niciodată! Cum e posibil?! Credeam că este cel mai vesel om, dacă nu din lume, cel puţin din Moldova. Nu ştiu de ce i-am zis în acel moment: “eu sunt student la jurnalism, dar o să vedeţi, o să auziţi de mine!” “Aşa să faci, flăcăule”, mi-a zis Gheorghe Urschi, de data asta cu binecunoscutul zâmbet. Ochii erau, însă, la fel de trişti. Recent l-am văzut la ştiri pe bătrânelul Gheorghe Urschi ce încearcă să-şi revină după lovitura bolii. I-am recunoscut ochii şi focul din priviri. Poate ne mai face să râdem… Cel puţin încă o dată!

-

Şi dacă Gheorghe Urschi avea talentul să ne umple vieţile de haz, premierul ţării, Vlad Filat, reuşeşte să ne oripileze. Am urmărit imaginile cu primul ministru care îl cuprinde pe maestrul Urschi, îi urează nu ştiu ce, îl îmbărbătează, între timp, aparatele de fotografiat ţăcănesc căpiate în jurul “marelui om politic”. Eu nu pricep, Filat a venit să-şi facă imagine la Gheorghe Urschi? Dacă da, mai mare mizerie nu există. Respect dorinţa omului de a aduce un omagiu unei personalităţi. Respect faptul că unii oameni sunt filantropi: dau din buzunarul propriu pentru tratamentul altora. Ceea ce urăsc şi mă jigneşte în acelaş timp este când omagiul, filantropia se fac nu în intimitate, dar pentru public. Ceva de genul: priviţi-mă, sunt generos, sunt bun. De ce, domnule Filat, nu te-ai dus singurel, fără aparatele de fotografiat ţăcănitoare, fără jurnalişti? Domnule Filat, dar şi ceilalţi politicieni, vă rog din suflet, nu-l folosiţi pe Gheorghe Urschi în scopurile voastre murdare, mercantile!