De ani buni îmi tot ascund rana sub pansamentul indiferenței.
Și sunt zile când chiar uit că o am.
Când mă cred puternică și imună la amintiri dureroase, smulg bandajul.
Îmi place să-mi testez capacitatea de a răbda, recurgând la gesturi extreme.
Așa am acceptat să ne vedem.
Nu aveam de ce să mă tem pentru că știam că rana s-a cicatrizat.
Îmi împleteam părul și-mi ziceam:
Nu mi-e frică. Știu că pot. Am suportat la 14 ani operație pe cord deschis și n-am murit, cum să mă tem acum de-o zgârâietură?
M-am dus doar ca să mă conving că sunt vindecată.
Că sunt EU alături de el și nu ceea ce făceau cândva emoțiile din mine.
L-am găsit același.
M-am bucurat că nu s-a schimbat.
M-am bucurat că-i plac în continuare banii nemunciți, distracțiile, viața simplă, fetele care știu că tata le rezolvă pe toate, iar obligația lor de bază este să fie frumoase și vesele.
Am așteptat o zi ca să se evapore amețeala cauzată de noaptea albă, de whiski și săruturi.
Am așteptat să mi se sedimenteze emoțiile și să pot trage o concluzie rațională.
Seara, sub apa fierbinte a dușului m-am gândit la un singur lucru.
Cum de poate aceleiași inimi să-i placă doi oameni atât de diferiți?
Da, da, acum știu…
Sunt etape diferite.
P.S. Argumentul suprem că m-am vindecat este faptul că nu mai plâng când ascult piesa asta 
