Moldova, Chişinăul în particular, este un coşmar pentru mine. Ar fi cu adevărat greu să mă întorc înapoi, m-ar întrista. Sincer, îmi pare rău pentru toţi cei dragi, pentru prieteni sau rudele care au rămas în Moldova. Încă au rămas! De fapt, îmi pare rău pentru toată lumea care a ales să nu plece. Cred că ai nevoie de o doză mare de masochism, trebuie să-ţi placă durerea, suferinţa, umilinţa ca să trăieşti într-un astfel de loc, în special toamna şi iarna, când chinului de a locui în cea mai săracă ţară din Europa i se adaugă drumurile desfundate şi zloata. Este o mizerie în Moldovioara mea dragă de-ţi vine să-i plângi de milă. Străzile Chişinăului sunt murdare, murdare, murdare. Satele, când se dezgheaţă uliţele, sunt de nepătruns. Vorba lui Druţă: “un picior se afundă spre centrul pământului, iar pe altul încerci să-l scoţi la suprafaţă”. Druţă scria asta despre anii ‘50. Ne-am întors oare la acele vremuri? Când revin acasă, mai ales în aceste perioade cu noroi măreț, mă felicit că am plecat.

-

Recent am avut “o escapadă” de un weekend la Chişinău. Am aterizat cu avionul, pardon, cu căruţa Air Moldova pe Aeroportul Internațional, pardon, pe Aerodromul Raional. Zeci de taximetrişti cu feţe buhăite aşteptau deja să sară pe mine, însă i-am fentat. Am vrut cu tot dinadinsul să ajung în oraş cu “rutiera”, cu această invenţie sută la sută moldovenească. Pentru necunoscători, “rutiera” se doreşte a fi cel mai rapid şi comod mijloc de transport din oraş. În realitate, “rutiera” este o fostă dubiţă, de regula Mercedes-Benz, recondiţionată în fugă. Adică s-au montat nişte scaune înghesuite, de eşti obligat să stai cu genunchii la gură şi s-au băgat bare de care oamenii să se ţină. Călătorii stau ca niște scrumbii transpirate fie vară, fie iarnă, iar şoferii, majoritatea lor nişte grobieni sadici, opresc la fiecare două secunde pentru a mai lua mușterii. Așadar, adio comoditate, adio rapiditate. Într-o “rutieră” ar încăpea teoretic 20 de oameni. Practic, intră şi 40, și 50. Oamenii stau claie grămadă, uneori peste şofer. Într-un astfel de transport în comun am ales să parcurg cei aproape 10 kilometri, care despart aerodromul jigărit de Chişinăul meu iubit aflat în suferinţă maximă.

-

Am analizat atent oamenii. Nu mă interesau hainele lor. Oricum moldovenii au o abilitate curioasă: reuşesc să se îmbrace dubios de elegant - de parcă au toţi bilet la Operă - mascând astfel sărăcia lucie din care provin. Aşa că urmăream feţele oamenilor. Priviri îngrijorate, sprâncene încruntate, buze crispate, per total, niciun zâmbet. Ba da, au zâmbit două cucoane. Una i-a făcut loc alteia în “rutieră”, dar şi-au vorbit ruseşte. În concluzie, în scurta călătorie de la aerodrom până în oraş doar două rusoaice au zâmbit, au fost vesele şi şi-au adresat cuvinte binevoitoare. În rest, şoferul, pasagerii, toţi cei cu care am intrat în contact au vorbit repezit, apăsat, de parcă le datorezi bani. Eu, fiind moldovean, ştiu că asta vine din dorinţa de a părea mai important în faţa străinului cu care conversezi.

-

Am coborât din “rutieră”. Oraşul m-a întâmpinat şi mai trist. Trotuarele sparte. Şosele zoioase, garnisite cu grămezi uriaşe de zăpadă pe margine. Totul făcea o impresie tristă, bacoviană. În special zăpada care se înegrise deja şi care se topea, alimentând zloata de sub picioarele oamenilor. Într-o clipă m-am umplut de noroi. Acum e clar de ce nu zâmbesc oamenii prin oraş. Eram chiar în centrul Chişinăului, aşa că m-am uitat curios spre primărie. Oare şi Dorin Chirtoacă locuieşte în oraşul acesta? Oare tânărul, deşteptul Dorin, pe care îl cunosc încă din vremurile când era un ONG-ist curajos mai este primarul Chişinăului? Am intrat în McDonald’s. Voiam să găsesc o priză să-mi încarc telefonul. Ca să-mi justific prezenţa am cerut un meniu. Am rămas mască: trebuia să dau pe cancerigenele acelea aproape 60 de lei. Adică pe un sendviş, nişte cartofi şi un pahar de cola. Un funcţionar simplu din primăria Chişinăului câştigă în jur de 2000 de lei. Asta înseamnă 30 de meniuri la McDonald’s… Acum mi-e clar de unde vin privirile îngrijorate.

-

Vă jur, nu banii sunt cei mai importanţi. Să presupunem că printr-o minune reuşeşti să fii bine plătit la Chişinău.  Oare eşti cu adevărat fericit? Eşti fericit când mergi cu copilul tău la spital şi trebuie să suporţi toate umilinţele unui sistem sanitar foarte bolnav? Eşti fericit când realizezi că nu găseşti grădiniţe, şcoli, licee civilizate pentru copilul tău deoarece sistemul de învăţământ din Moldova este repetent? Ești fericit când locuiești într-un bloc în care casa scării este plină de fecale și mizerie, însă nimeni nu se gândește să curețe pentru că nivelul lor de implicare civică se termină în pragul propriilor apartamente, iar de curăţenia în bloc trebuie să se ocupe primăria? Deci, dragi moldoveni, vă înţeleg de ce aveţi feţele triste. Şi eu aş fi în locul vostru. Un singur lucru nu-l înţeleg, de ce nu plecaţi dacă vă este greu în halul acesta?