E Crăciunul copilăriei mele.
E cald în casa mea de-acasă. E mama alături.
Lispa tatei – arde.
A venit preotul să ne vestească ajunul.
E atât de bătrân preotul satului nostru, că primul impuls pe care l-am avut când l-am văzut în prag, a fost să mă arunc la picioarele lui.
Să-i mulțumesc că de-atâțea ani, umblă pe ger și ghețuș din casă-n casă și ne îndeamnă să fim mai buni.
De câțiva ani, în satul nostru aproape că n-are poarta cui deschide.
Mulți dintre vecinii mei au murit, și mai multi, au plecat.
În acest an nu ne mai ducem la bunica, fiindcă e și ea acolo, cu tata.
În ograda noastră e o liniște de sfârșit de lume.
Mi-e atât de dragă casa noastră, încât îmi doresc s-o transform în bibelou și s-o iau cu mine.
Mama poartă basma pe cap, așa cum purta bunica odată.
Sărut mâna, mamă… și-l implor pe Dumnezeu de sănătate.
Deși mâine e Crăciunul, mama pregașteste masa de sărbătoare pentru azi.
Fiindcă mâine plec, iar Crăciunul mamei e atunci când suntem noi acasă.
