Pentru mine este dezolant, dureros chiar să privesc țărișoara mea. Este ca și cum te-ai uita la o femeie în zdrențe, care cerșește cu un copil în brațe. Mama are ochii băgați în fundul capului de foame, țâța i-a secat de lapte, iar bebelușul nu mai are forțe nici să plângă și stă mai mult leșinat în cârpele cu care este învelit. Mi se strânge sufletul de la o asemenea imagine: retrăiesc sentimentul văzându-mi ţara în sărăcia în care se cufundă tot mai mult. Poate nu m-ar deranja atât de mult sărăcia dacă ar rămâne numai în statistici. Din păcate, și-a făcut loc şi în ochii oamenilor, în vorbele lor, în gândurile care îi macină.

-

Există popoare care au trăit în sărăcie, dar parcă starea economică nu le-a răpus sufletele. Nu ştiu ce au făcut, dar au putut să se situeze cumva deasupra situaţiei lor parşive. De exemplu: germanii, japonezii. Moldovenii, în schimb, au fost cocoşaţi, umiliţi, distruşi de sărăcie. S-a infiltrat în sufletele lor ca o igrasie, ca un mucegai. Este omniprezentă până şi în Chişinău, unde colcăie de oameni cu mulţi bani.

-

Mergi pe stradă, te uiţi la oameni, le urmăreşti feţele posace, privirile triste, buzele care au uitat să zămbească şi eşti copleşit. Ai impresia că ai ieşit la o plimbare prin Auschwitz: eşti înconjurat de oameni condamnaţi… la sărăcie. Îmi cer scuze de la voi, cei care citiţi blogul acesta. Ştiu că aşteptaţi de la mine cuvinte despre dor, despre Patrie, despre frumuseţea plaiului natal. Nu pot. Durerea moldovenilor mi-a zguduit spiritul. Culmea, deşi aceşti oameni trăiesc aproape la fel ca într-un lagăr de concentrare nu realizează că se află în plin genocid. Iubiţii mei moldoveni, scumpii mei concetăţeni, oameni cu cele mai calde sentimente umane, gospodari ospitalieri şi plini de voie bună, femei şi bărbaţi frumoşi unde sunteţi? Unde sunt moldovenii mei şi cine-s aceşti zombi săraci la portofel şi la suflet?

-

Îmi iubesc ţara. Tocmai de aceea sufăr că virusul sărăciei i-a transformat din niște moldoveni în niște zombimoldoveni. Apropo, știţi care este paradoxul? Moldovenii au mai fost săraci, nu este prima şi, din păcate, nici ultima dată în istorie. Dar atât de săraci sufleteşte şi fără speranţă nu ştiu să fi fost vreodată. Personal îmi amintesc sărăcia la graniţă cu foamea pe care am trăit-o imediat după căderea Uniunii Sovietice. Eram un copil, dar țin minte foarte bine licărul speranţei din ochii oamenilor, cum îşi îndreptau bărbaţii şalele şi femeile îşi ridicau fruntea sus când mergeau pe stradă. Oamenii zâmbeau, oamenii erau umani. Astăzi sunt doar nişte zombi săraci!