Sau, dacă cineva preferă, numele „tradițional” ebraic: Shabtai Zisl ben Avraham. Adică, pe americănește, simplificat la extrem: Bob Dylan. L-am auzit întâmplător azi-dimineață, la Guerrilla. Și am râs instantaneu! Rareori mi s-a mai întâmplat asta. De regulă, iar cei apropiați o știu, eu elaborez construcții (perorații) ce se vor „nimicitoare” la adresa artiștilor care-mi sunt antipatici. Nimeni nu mă ia, firește, în serios - sunt prea pătimaș. Asta mă stimulează, la vederea fețelor vesele, să scot din mine grozăvii și mai mari. În fine. De data asta, doar am hohotit spontan. Ar fi fost de prisos să perorez.
Bob Dylan avea multe de spus, am impresia. Pur și simplu, era în permanență nevorbit. În piesa asta (îi ignor numele cu veselie) aproape că nu tăcea deloc. Dacă stau și mă gândesc bine, făcând apel la memoria auditivă, cred că l-am surprins recitând niște incantații pro civil rights & anti-war chiar și în timp ce sufla în harmonică. Printre dinți.
Am râs, deci, stimulat mai întâi de vocea lui subțiratică de cowboy evreiesc. Am râs, apoi, imaginându-mi alți evrei, cu gândire mai aerisită, râzând de el, zeflemisindu-l fără milă pentru exaltarea și utopismul lui nespecific iudaice. Și am râs, cum spuneam, pentru că nu mai termina de rostit, pe muzică, prețioasele lui poeme. Era ca un flux al conștiinței pus în versuri, mai mult sau mai puțin albe. Psihanaliză pacifistă: jobs & freedom. Talkin' blues, am văzut că-i spun unii. Unde eu aș zice că talkin' acela e elementul esențial... Dacă omul n-ar fi serios, ar fi amuzant, realmente!
Scoase din contextul mișcării hippie, al mișcării de protest (veșnic), din „cântările” Dylan nu rămâne mare lucru. Așa se întâmplă cu operele construite pe militantism și ideologie. Întrebare: știți ce rămâne din Dylan cel scos din contextul mișcării? Răspuns: Florian Pittiș. De aici, din secolul XXI, nu înțeleg cum a putut aduna atâția fani. Dar drogurile la ce credeți că serveau? Oare droguri care să te facă să râzi sincer de cineva ridicol nu existau?