Mă întreabă prietenii mei din România dacă moldovenii - mă rog, ei zic basarabenii - au auzit de Sergiu Nicolaescu? Le răspund că “basarabenii”, mulţi dintre ei, habar nu au de cel care a fost cel mai prolific regizor român. Scrutez site-urile de ştiri, urmăresc jurnalele televiziunilor din Moldova şi tind să-mi dau dreptate. Vestea morţii “comisarului Moldovan” a fost ignorată aproape în totalitate între Prut şi Nistru. Asta nu înseamnă, desigur, că toţi moldovenii nu au habar. Există câţiva, nu ştiu câţi, care au văzut cel puţin o dată un film marca Sergiu Nicolaescu. Mă număr printre aceştia. Doar că, spre deosebire de cei născuţi în România, care nu aveau pe vremuri ce vedea în afară de filme de propagandă şi cele ale lui Sergiu Nicolaescu, eu nu am crescut cu aceste producţii. Imediat după căderea Uniunii Sovietice, Moldova 1 obişnuia să pună pe post filme româneşti. Aşa am văzut şi eu Mihai Viteazu, Dacii. Apoi, datorită sau din cauza Televiziunii Române, aka TVR, am făcut cunoştinţă şi cu restul filmografiei lui Sergiu Nicolaescu.

-

Nu pot spune că sunt un fan. Nu pot spune că îmi displac filmele lui Nicolaescu. Pot zice doar că sunt nişte producţii pe care trebuie să le vezi dacă te consideri cinefil. Propriul gust cinematografic o să-ţi spună ce e bun şi ce nu. Consider că este mai rău să nu te uiţi la aceste filme, decât să te uiţi, mai ales dacă ai suficient spirit critic. Şi ar mai fi o chestie. Între Moldova şi România există o imensă ruptură cinematografică. Este adevărat, au mai apărut sporadic nişte poduri de cinema, care au unit cele două maluri de Prut, dar au fost foarte puţine. În plus, moldovenii nu prea au habar nici de noul val cinematografic românesc ce a cucerit dacă nu lumea, atunci Europa cu siguranţă! În fine. Viii cu viii, iar morţii cu morţii. Regizorul Sergiu Nicolaescu face parte din istorie, iar acum a intrat în istorie. De un lucru îmi pare rău cu adevărat, că România s-a împărţit în două tabere: adulatorii şi hulitorii. Din punctul meu de vedere, despre morţi trebuie să vorbeşti de bine sau… deloc.

-

Dumnezeu să-l ierte! Căci, trecând peste toate păcatele care i se pun în cârcă, nu părea om rău. Am avut ocazia să-i iau un interviu. De fapt, despre asta urma să vă povestesc în acest articol. Trebuia să-mi vorbească despre următorul film pe care îşi dorea să-l regizeze. Nu mai ştiu care şi nici nu contează. După ce am încheiat discuţia, m-a întrebat de unde vin. I-am spus că din Republica Moldova şi l-am asigurat, spre surprinderea dânsului, că există moldoveni care i-au urmărit filmele. Am un bun prieten la Chişinău cu care râdeam de multe ori de o scenă cu comisarul Moldovan. Cineva i se adresează şi zice: “Comisare!” Comisarul îi dă o palmă de se aude la două blocuri distanţă şi îl corectează: “domnule Comisar!” Respectivul se corectează: “domnule Comisar!” La care eroul lui Sergiu Nicolaescu îi mai dă o palmă şi îi spune tăios: “de data asta nu mi-a plăcut tonul!” Probabil că l-am amuzat teribil pe regizor cu povestea despre prietenul meu. Aşa că s-a ridicat, s-a dus la masa sa şi a venit cu un pistol. Nu era unul real, evident. Era un pistol ca din filmele Western. Probabil modelul “Colt”. L-a rotit de câteva ori ca mult mai celebrul Clint Eastwood şi a început să-mi povestească despre cum actorii din ziua de astăzi nu ştiu să joace în filme de acţiune: “am văzut că atunci când împuşcă închid ochii. Ei bine, nu aşa se face. Trebuie să-ţi priveşti inamicul în ochi, să tragi şi, foarte important, să nu închizi ochii.” Cu această lecţie de actorie s-a terminat vizita mea la Sergiu Nicolaescu. S-a întâmplat acum 3 ani, când era deja bătrân, se mişca greu. Însă am remarcat, ţin bine minte, că nu părea deloc un om rău, cel puţin nu aşa cum este descris astăzi prin anumite ziare. Încă o dată, Dumnezeu să-l ierte!