Aho, aho, opriți aici și-mi citiți probabil ultimul articol de pe blog… din acest an. Apoi nu știu ce faceți voi în ultimele minute ale anului, dar eu am un obicei. Când minutarul ceasurilor se apropie amenințător de cifra 12, obișnuiesc să-mi scrutez anul pe ducă. Mă uit la el și mă gândesc: a fost un an bun, a fost un an prost, am regrete, am lucruri pe care aș fi vrut să le fac și nu am reușit din varii motive? Mai mult ca sigur, nici revelionul acesta nu o să fie o excepție. Șampania o să bolborosească în pahar, piftia o să stea bine prinsă în farfurie, carnea crocantă abia scoasă din cuptor o să mă îmbie cu mirosul ei de nedescris, iar eu o să am câteva secunde de nostalgie meditativă. Iată, cel mai probabil, la ce o să mă gândesc.

-

Oameni buni, anul acesta a fost pentru mine unul ideal, superb, sublim. Am avut un an ca niciodată. Pot declara anul 2012 ca pe unul desăvârșit, cel mai bun din viața mea. Deși nu sunt o fire pesimistă, dimpotrivă optimistă, bătăioasă chiar, de mai multe ori în 2012 m-am surprins asupra gândului că sunt atât de fericit, încât aș putea… să mor. Probabil ați trăit și voi starea asta: uneori îți coboară în suflet o împăcare, o feerie. Simți că dacă ceasul tău s-ar opri acum nu ți-ar părea rău. Căci ești complet fericit. Acum 7 ani, când am venit la București, eram un tânăr moldovean/basarabean amărât. Aveam două genți, una plină cu mâncare, alta cu câteva haine și în rest cărți. Iar cărțile erau atât de grele, încât a crezut taximetritul că am cine știe ce avere acolo. Poate de asta m-a ușurat de 30 de lei pentru un traseu pe care îl făceam în 15 minute pe jos. Dacă i-ar fi spus cineva bietului tânăr la venirea în orașul mare, străin, rece și chiar rău că peste ceva vreme își va întemeia familia lui acolo, o va avea alături pe femeia pe care o iubește, că va avea mașină, casă și un job mai mult decât interesant, nu l-ar fi crezut. Mai ușor ar fi fost să cred în existența extratereștrilor și a omului zăpezii Yeti. Astăzi îmi trăiesc visul cu ochii.

-

De aproape o jumătate de an sunt complet fericit. Anul 2012 mi-a adus în viața mea un om, un omuleț extrem de scump și deosebit. Fetița mea. Este un înger cum rar găsești. Ba nu, găsești des, dacă te uiți la filmele americane, unde vezi câte o familie cu copii, iar copiii sunt parcă desenați. Ochi mari, păr blond, zâmbetul fericit, mânuțe puhave. Nu vreau să cad în clișeu, dar micuța Natalia este de o frumusețe și o strălucire de nedescris. Nu oi fi eu cel mai bun tată din lume, dar cu siguranță sunt cel mai fericit și norocos. Mă uit câteodată la ea și mă gândesc, de ce eu? De ce m-a ales pe mine soarta, Dumnezeu să fiu tăticul ei? Are în ochi o strălucire care te subjugă. Și nu e plângăcioasă, și nu este răsfățată, este mintoasă, inteligentă, avidă să învețe și să te surprindă cu ceva nou. Cântă. Cântă în limba ei, pe notele ei și mă trezește dimineața cu cântecul ei. Se joacă cu jucăriile în pătuț, cu mânuțele și așteaptă cumințică până ne trezim şi noi, părinţii ei. Uneori am impresia ca ea ne educă, nu noi pe ea. Ea a venit din altă lume, pe pământul acesta pentru a ne face mai răbdători, mai prietenoși, mai iubitori. A reușit. Este un fel de Superman, ba nu Supergirl.

-

Sunt fericit, anule 2012. Îți mulțumesc, soartă, Doamne! Îți mulțumesc că m-ai ales pe mine, familia mea și ne-ai trimis îngerașul tău la noi. Țineți mine când eram copii și când primeam haine pe care le doream cu ardoare sau o bicicletă sau o altă jucărie extraordinară? Eu eram atât de bucuros, încât mi se părea un vis. Mă trezeam dimineața să mă asigur că jucăria, haina sunt la locul lor și mă bucuram iar, aproape la fel ca început. Retrăiesc acele emoții doar că în cantitate la infinit mai mare. Mă trezesc noaptea în somn fericit, dar speriat: am visat ori Natalia chiar există, chiar este fetița mea? Somnul ei liniștit, de îngeraș mă convinge că nu a fost doar un vis frumos. M-a întrebat frumoasa mea soţie, ce vrei de la 2013? I-am răspuns, un an la fel de perfect ca 2012. La mulţi ani şi vouă!