Scriu unele lucruri pe care ar trebui să le „tac” și să „le-nghit”.
Dar le scriu numai din dorința sinceră de a nu uita detalii care-mi par cruciale.
Știu că ziua când ne-am văzut „iar”, cu siguranță, n-o voi uita niciodată.
Dar mă tem să nu uit, de exemplu, că avea mâinile vinete de frig.
Mă tem să nu uit cum își făcea cruce, smerit în fața icoanelor.
Sau cum flacăra lumânărilor îi aprindea fața.
Și-n aceste câteva clipe, eu îi eram alături, cu certitudinea de nezdruncinat că sunt făcută din coasta lui.
De când mă țin minte, visez să merg la biserică cu bărbatul meu.
El înainte, pășind încet. Eu în spatele lui, binecuvântându-l…
Mă tem să nu-i uit buzele uscate, cu șuvițe de sânge pe ele.
Sau să uit că atunci când l-am văzut, m-a fulgerat gândul că s-ar fi putut, în ajun, să fi avut febră.
Mai mult decât gerul, m-a înghețat tabloul că în timp ce buzele îi crăpau de fierbințeala trupului, era singur.
Sau și mai crâncen pentru mine, altcineva îi era alături, cu pastile și ceai.
Mă tem să nu-i uit vocea răgușită.
Dar cel mai mult mă tem să nu uit de: „măi, Ileana…”
