C.S./Timișoara 2012Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul pământean al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, ale lui P. Roth, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală gonflată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci suflate de praf, grețuri, purgative, vărsături.
Ariane a ales o dată greșit, din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și în ăst fel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimțind să fie într-un mod savant sedusă, privindu-și amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Opusul radical al ipocritului soț, un bărbat care o cucerește prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. Fără ca extremismul acesta să facă din el un iubit mai puțin tandru.