Nu vreau să-i supăr pe stimaţii mei concetăţeni moldoveni - în special pe cei stimabili. Nu scriu cele ce urmează pentru că “nu mă ajungi cu prăjina la nas”, pentru că sunt fandosit ori pentru că exagerez. Nu cred că înjosesc cumva Moldovioara mea dragă şi de care mi-e tare dor dacă spun că este… o margine a Europei, o fundătură sau, în cel mai bun caz, o regiune tare provincială. România - unde îmi târâi zilele în prezent - cu toate comunele, satele desfundate, ocolite de civilizaţie şi care furnizează material zilnic, inepuizabil pentru jurnalele de la ora 5, este cu zeci de ani peste Moldovioară. În ceea ce mă priveşte, după aproape 8 ani de când sunt în România, pretind că aici, în special în Bucureşti, te simţi mai confortabil, viaţa este mai uşoară şi chiar mai plăcută. Atenţie, compar România cu Moldova, Bucureşti cu Chişinău.

-

A fost o introducere lungă, dar necesară. A fost important să vă fac să-mi înţelegeţi punctul de pornire, sentimentele, trăirile când intru în… CONTACT CU MOLDOVIOARA MEA. Să ştiţi că în mare este un contact tare ciudat. Deşi ştiu foarte bine la ce să mă aştept, ştiu ce va urma, rămân totuşi suprins, iar de multe ori confuz.

-

De regulă, contactul meu cu Moldovioara este oarecum virtual. Sunt la zi cu ştirile politice, economice din ţărişoară, informându-mă de pe net. Tot de pe net, în special de pe Fesebuci şi de pe blogoree, am idee despre cum e mersul firesc al lucrurilor pe ACASĂ. Atunci când ţii legătura online, te pot surprinde, şoca, amuza, întrista tot felul de noutăţi. Un exemplu, citesc pe Fesebuci o ştire publicată de un amic virtual. Cică, utilajele de deszăpezire din raionul Rezina, 8 la număr, au rămas blocate în nămeţi. Eu sunt din raionul Rezina, dar nu contează asta. Râd de veste, pentru că e fix ca în bancul cu robotul care prindea hoţi şi care, când a fost dus în Moldovioara, a fost furat. Aşa şi acum, utilajele au deszăpezit, până au rămas întroienite. Dar ce erau, măturătoare automate de stradă? Triciclete cu pedale şi plug pentru curăţat zăpada? Dă-o’ncolo de treabă! Pe de altă parte, astăzi trebuia să vorbesc cu ai mei pe skype şi nu mai dau de ei. Cu siguranţă o fi rămas din nou fără curent şi sunt rupţi de lume. Gata, mi s-a tăiat râsul.

-

Se mai întâmplă să fac cunoştinţă cu moldoveni - basarabeni, cum ni se zice pe aici - stabiliţi în România de ceva vreme. Majoritatea sunt oameni educaţi, bine crescuţi. Uneori nici nu au accent di la Moldova. Aşa că, parcă nici nu aş vorbi cu un moldovean de-al meu. Într-un final realizez, contactul este atât de slab, încât nici n-a avut loc. În schimb, zilele trecute am fost în contact total. A fost un fel de întâlnire de gradul zero cu o persoană care reprezintă Moldova reală, neaoşă. Am primit colet de acasă - se apropie Crăciunul - şi a trebuit să mă înfăţişez la ora stabilită în faţa gării Filaret. Evident, microbuzul, pardon, “rutiera” a întârziat aproape o oră. Ce mai contează o oră? Coletul merită efortul. În sfârşit, vine “rutiera”. Mai întâi coboară pasagerii, după care trecem cu toţii la împărţitul pungilor, sacoşelor, cutiilor din portbagaj.

-

“Cât mă costă?”, întrebă o doamnă elegant, civilizat. “Cu cât mai mult, cu atât mai bine”, fu răspunsul care se dorea inteligent şi haios. Câţiva nu au sesizat penibilul situaţiei şi au râs. S-au convins repede că îşi revarsară râsul în zadar. Omul răspundea invariabil, cu aceeaşi propoziţie fiecărui ins care îi solicita tariful. Am fost ultimul şi tot nu am scăpat de replica “ingenioasă”. Ca s-o scot la capăt mai repede îi întind 20 de lei. Atât ştiam că se plătea cu ceva timp în urmă. Nu a fost nici mult, nici bine: “cum, numai 20? Dar ştii cât de grea este geanta. Am târâit-o până la Bucureşti.” Omul era chiar supărat pe mine şi nu se sfia să-mi arate că-l jignisem cu banii aceştia. Trăiam momentul ciudat şi confuz despre care vă vorbisem. Avusem intenţia să-i plătesc. L-am întrebat cât anume. Am intrat în jocul lui şi i-am zis cât plătisem până atunci. La final tot eu eram omul rău. “Hai, dă-mi 30 şi ajunge”, se întoarse la fel de supărat şoferul, dar vorbindu-mi de parcă mi-ar fi făcut o maaaaaaare favoare. Ştiţi, nu prea e convenabil să te simţi în pielea unui cerşetor, în special când nu ai cerşit nimic.

-

Acum mă întreb, oare omul aştepta să negociez? Oare şoferul de “rutieră” avea un haz aparte pe care puţini îl pricep? Cert este că avusem un contact cu Moldovioara şi nu prea eram în apele mele. Şoferul de rutieră mă scosese ud leoarcă din acele ape cu ajutorul comportamentului său aflat la graniţă cu bădărănia. Nu toţi moldovenii sunt aşa, dar cunosc multe exemple. Ce vreau să subliniez? Din punctul meu de vedere, nu regiunea provincială îl face pe om provincial, uşor mitocan. Nu! Omul sfinţeşte locul. Aşa că, nu Moldovioara este de vină pentru cum suntem. Noi suntem de vină pentru cum e Moldovioara. Când zic noi, mă includ şi pe mine. În loc de POST SCRIPTUM. Un prieten, român născut în România, mi-a zis un banc: moldovenii care au fost răi pe lumea asta, se vor încarna pe lumea ailaltă tot în moldoveni. Concluzia finală: eu încă mai cred că şcoala, sistemul de învăţământ este singura soluţie a Moldovioarei.