Iubirile se pot arhiva. Chiar şi cele mai mari şi sincere dintre ele se aşează frumuşel undeva şi rămîn acolo, foarte adînc în suflet. Îţi aminteşti că este cu tine atunci cînd auzi undeva, eventual chiar într-un troleibuz, o piesă ca e fost să fie ultima dintre voi, cînd vezi un cuvînt, ce o să rămîna toată viaţa neplacut, undeva pe un panou publicitar, cînd ai insomnie, din nou, şi ştii de unde ţi s-a început problema. Oamenii însă merg mai departe. Pentru că pur şi simplu nu au de ales. Pentru ca totul e relativ în viaţa asta. Şi iubirile, dar şi durerile de după. Uneori ţi se face silă de ce a fost, dar asta e din altă operă. Cea a selecţiei mediului ridicat la rang de politică în viaţă. Dar despre asta o să scriu altă dată.
O dată cu arhivarea, vine dorinţa de a ierta. Omeneşte şi creştineşte. Pentru că ştii că ai trimis suficiente gînduri rele şi fluxuri de energie neagră şi răzmuiată în direcţia acelui om, şi ca pentru să dai voie căldurii în viaţa ta ai nevoie să poţi ierta. Pentru că aşa ai fost învăţat că e corect. Şi asta încet devine cea mai grea parte din ecuaţie.
După focalizarea durerii, făcută după analize lungi, insuportabil de lungi, am înţeles care e momentul cel mai greu de înţeles. De ce în mama dracului nu a pus punctul? Aşa, cum ar fi fost normal, sincer, deschis şi cu voce tare. Asta ar fi simplificat fracţia pentru mine. Şi doar asta. Că cu amorul lezat e mai uşor de mers mai departe decît cu întrebari. Dacă nu vrei, nu iubeşti, nu visezi la doi…oare nu e mai simplu să o spui? Sincer, aşa cum este. O declaraţie a indiferenţei faţa de un om care îţi ţine sufletul în palme în speranţă ca o să accepţi să îi primeşti darul.
Tot ce am scris mai sus e scris pentru oamenii care citesc acest bloguşor ameţit. Şi doar pentru ei. Atunci cînd vreţi să fugiţi de lîngă un om, strîngeţi toată bărbaţia din voi şi explicaţi. Explicaţi că nu mai iubiţi, explicaţi pe cine iubiţi, explicaţi că fericirea pentru voi ar însemna ceva diferit, că vreţi să mergeţi pe alt drum şi că totul e terminat. Nu folosiţi telefoanele sau chaturile din facebook pentru asta. Confesiunile nu se fac decît privind drept în ochi, cel puţin cele de acest gen. Omul care vă iubeşte merită sinceritate, nu îl lăsaţi cu balaurii propriilor concluzii. Pentru că aşa…aşa o să aveţi mereu peste voi lacrimile cuiva.
P.S. Postarea e scrisă cu multa vreme în urmă. Nu o recitesc înainte să o public 
. Presupun că e jalnică, dar poate ajută pe cineva…
