Am finisat-o azi. Deja am zis că m-a derutat...nu că nu mi-a plăcut, e o idee interesantă..o filosofie-religie care e curioasă, dar nu m-a convins. Nu credeam că Rebreanu e atît de romantic. Nucleul acestui roman-nuvele e următorul: fiecare om are 7 vieţi pe pămînt, timp în care trebuie să se unească cu sufletul pereche. Adică scopul tuturor acestor vieţi e să găseşti iubirea. Frumos. Poate nu sunt în anotimpul cel mai prielnic unor astfel de concepţii despre existenţa umană..parcă aş vrea să cred fericirea poate izvorî şi din munca pe care o faci cu dragoste, şi dintr-o prietenie frumoasă, şi din copiii pe care îi creşti...
Autorul spune că sufletul pereche e doar unul, şi imediat ce îl zărim, ştim din prima secundă că asta e iubirea vieţii (vieţilor). E o dragoste la prima vedere (din nou, eu nu cred în ea). În acelaşi timp, e posibil să iubim sau să fi iubit pe altcineva...dar cînd dăm cu ochii de persoana sortită...ştim că asta e dragostea, că tot ce a fost pînă la ea..a fost amăgire. E un sentiment atît de puternic, încît mori din şi pentru dragoste...pînă cînd nu eşti
unit cu acesastă persoană. Unit, însemnînd..pînă nu se naşte un copil din această dragoste..
e carte din biblioteca părinţilor, de asta nu călătoreşte...
5
