Haina nu-l face pe om? Da, da! Trebuia să mi-o spuneţi acum 15 ani. V-aş fi râs în faţă. Părinţilor nu le-am râs. Pentru ei am scos artileria grea: “Voi nu ştiţi cât de mult înseamnă un sacou la modă. În primul rând - dai mai bine la televizor, în al doilea rând - nici nu am unul, în al treilea, cel mai important, cu un sacou îi faci pe alţii să te respecte şi ai mai multă încredere în tine. Din asta vine şi victoria. Dacă nu am un sacou, nici nu are rost să mă duc la emisiune!” Lucrurile deveniseră cu adevărat grave. Nu concepeam să merg la “Tineri şi dotaţi” fără un sacou mai acătării. În alte condiţii ai mei m-ar fi lăsat îmbufnat. Aş fi fost supărat o zi, două, o săptămână şi mi-ar fi trecut fixaţia. Dar nu mai rămăsese mult timp până să mă prezint în faţa butonului înfricoşător. Fără această haină, în care credeam cu toată fiinţa, ar fi însemnat să merg nemulţumit la emisiune. Nemulţumirii i s-ar fi adăugat stresul, iar peste toate ar fi venit tracul… Până la urmă am primit banii.

-

Era un sacou verde. Închid ochii şi-l văd aievea: dintr-o stofă groasă de velvet, cu un rând de nasturi pe la manşete, cu o singură tăietură la spate şi cu umeri falşi. Mda, nu mă judecaţi aspru. Atunci era la modă. Acum aş arăta ridicol, căci moda este chestia care ne face să arătăm ciudaţi mai târziu, în poze. Lăsând la o parte gluma, cu sacoul verde moralul meu era la cote nemaivăzut de înalte pentru un adolescent aflat la vârsta când orice pală de vânt te poate duce pe culmile disperării şi de la orice rază de soare îţi dă sângele în clocot. Rămăsese doar să ridic şi nivelul cunoştinţelor de cultură generală. Ştiam că porcul nu se îngraşă în ajun. Mai aveam totuşi câteva zile şi am decis să “mă antrenez”. Locul antrenamentelor, biblioteca liceului, bine încălzită, curată, liniştită. Veneam aici după ore, luam enciclopediile şi citeam despre cine a inventat automobilul, cine a făcut prima dată un radio, ce înseamnă BBC? Chestii despre care puteam fi întrebat la concurs. Fiind mai mereu prin bibliotecă, mai mereu ocupat, mă simţeam un pic exclus din cercul de amici. Am avut proasta inspiraţie să mă plâng celei la care stăteam în gazdă. Tanti Nadea era o bătrânică de treabă, inimoasă, dar prea ahotnică de vorbă. M-a ţinut vreo oră să-mi spună cum în “Război şi pace”(nu citisem cartea) Pierre Bezukhov era exclus din societate, iar până la urmă a reuşit să se impună, iar societatea nu este ceea ce cred eu că este, iar eu sunt tânăr… În fine, m-am rupt din ghemul acesta de discuţii interminabile şi m-am pus din nou cu burta pe carte.

-

A venit şi ziua cea mare. Dis-de-dimineaţă am urcat în autobuz. Într-o oră eram deja în Chişinău. Ajuns în CAPITALĂ - ce mare mi se părea pe atunci oraşul - am căutat troleibuzul spre Moldova 1, dar ia-l de unde nu-i. “Face Roşca proteste în faţa televiziunii şi nu circulă nimic”, mi-au explicat oamenii. Noroc că voiam să-mi omor timpul prin Chişinău şi venisem hăt, cu vreo 5 ore înainte de filmare. Cu chiu cu vai am ajuns în faţa la Moldova 1. Într-adevăr, Iura Roşca ţipa dintr-un copac împotriva comuniştilor. Până mi-am făcut loc printre toţi spălaţii pe creier, până i-am explicat miliţianului de la poartă de ce vrea un adolescent îmbrăcat într-un sacou verde să intre în televiziune - a trecut vreme. Am intrat pe platoul de filmare chiar în momentul în care producătorul căuta soluţii să mă înlocuiască. Puţin a lipsit să înceapă fără mine. Probabil din nou îngerul meu păzitor îşi făcuse datoria.

-

A început show-ul. Nu ştiu ce se schimbase în mine: ori îngerul îmi şoptea răspunsurile, ori trecusem prin atâtea peripeţii până să ajung la emisiune şi nu mai aveam emoţii, ori sacoul chiar îşi făcuse efectul. Butonul meu zbârnâia, glasul nu-mi tremura, iar eu jubilam fără reţinere după fiecare răspuns corect. Din păcate, soarta nu fusese pe deplin bună cu mine. Concurenţii mei erau foarte, foarte tari şi nici enciclopediile citite nu mă ajutau. Oricum, înainte de ultima întrebare eram pe locul trei. A venit momentul adevărului, mi-am zis. Dacă nu răspundeam corect nu aveam nicio şansă să trec în etapa următoare. Când a fost enunţată întrebarea respectivă am rămas perplex o secundă, timp suficient pentru altcineva să apese butonul. Disperat mi-am blestemat în gând lipsa de reacţie, iar lumea, cu toate nefericirile şi nenorocirile ei, se prăbuşise asupra mea. Sacoul a devenit foarte greu. Umerii mi se pleoştiseră, ochii mi se înroşiseră, iar lacrimi grele, de copil se pregăteau să-mi inunde privirea. Culmea, ştiam răspunsul la întrebare, însă nu am reuşit să apăs butonul primul. Istoria se repeta. Din nou eram un ratat, din nou viaţa mea se terminase şi tot la ce am visat devenea un fum risipit de vânt. Din fericire, tontul care fusese mai rapid decât mine cu o secundă nu avea habar de răspuns. A zis ceva la nimereală, aşa că următorul care trebuia să răspundă eram eu. Într-o clipă am trecut de la agonie la extaz. De bucurie mi se uscase gâtul. Am răspuns şi… uraaaaaaaa! Victorie! Eram în culmile fericirii, mai ales pentru că, dacă ajungeam în semifinală, mă înscriam automat fără taxă la universitatea care sponsoriza concursul. Instituţia de învăţământ se numea ULIM.

-

Acum să vă zic nişte chestii super, mega, hiper importante pentru această întâmplare. Unu, sunt licenţiat în jurnalism la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, ULIM, facultate pe care am făcut-o fără taxe, spre încântarea părinţilor mei şi datorită emisiunii “Tineri şi dotaţi”. Doi, ultima întrebare despre care v-am vorbit mai sus şi care practic mi-a schimbat viaţa suna cam aşa: “Ce nume de familie avea Pierre, personajul principal din Război şi Pace, de Tolstoi?”