Cînd eram micuţă de tot, aveam vreo 4 anişori, şi afară era o căldură nemaipomenită, mama mă îmbrăca în costumul de baie, şi îmi dădea voie la joacă. Acel costum de baie îmi trezea amintiri triste, fiindcă fusesem numai o dată la mare. Cu un an în urmă mă bălăceam în marea imensă, pe cînd în acea zi trebuia să port această îmbrăcăminte doar din cauza căldurii dogoritoare. Dar eu oricum eram veselă, căci nimeni de pe mahala nu se mai îmbrăca aşa. Mă gîndeam eu că probabil nimeni nu mai are « aşa cupalnic ca al meu. » . Astfel îmbrăcată, ieşeam în drum îndreptîndu-mă spre locul îtîlnirii întregii mahalăli – scaunul din faţa casei babei Jenea. Era o bătrînică cam straşnică (să-i fie ţărîna uşoară), mergea în cîrjă, avea gheb şi îi lipseau vreo cîţiva dinţi din faţă. Noi o vedeam foarte rar, doar cînd trecea prin ogradă şi cînd ieşea să hrănească cîinele. Nu degeaba toată mahalaua se strîngea la acel scaun. Lîngă el, baba Jenea avea un pom de cireşe şi unul de agud( care de fapt nici nu era al ei, căci creştea din altă grădină, dar pe care ea îl « ocrotea » de toţi copiii). Gaşca noastră era compusă din vreo 3 fete şi vreo 2 băieţi. Băieţii se urcau pe copac, îl scuturau binişor, aşa ca să cadă jos fructele, şi fetele le strîngeau din şanţ. Cîtă veselie mai era ! La cei 4 ani ai mei, parcă strîngeam aur da nu aguzi. Cînd distracţia era în toi, şi rîsul nostru devenea mai zgomotos, baba Jenea ieşea ca o vrăjitoare rea de după poartă, şi începea să strige la noi în gura mare, ridicînd mereu cîrja în aer în semn de ameninţare. Cînd îşi făcea un avînd în noi, nici nu credeai că are peste 70 de ani.Mereu o auzeai strigînd în urma noastră : « Acuş vă vin eu de hac ! »Noi ne speriam şi fugeam toţi în ograda unuia dintre băieţi, ca o turmă de oi speriată de lup. Aceeaşi situaţie se petrecea în fiecare zi.Şi iată că în una dintre întîlnirile noastre cu băieţii şi fetele de pe mahala, a ieşit baba Jenea din ogradă îndreptîndu-se spre noi. Noi ne-am speriat foc şi era cît pe ce să o luăm la fugă. « Fugi că vine Zgripţuroaica! », strigă un băiat.Zgripţuroaica însă ,de data aceasta, nu ridică cîrja spre noi şi nu ne fugări de la scaun. Ba chiar veni lîngă noi şi se aşeză. Noi toţi am rămas cu gura căscată. Nimeni nu îndrăznea să spună un cuvînt. Baba Jenea a spus într-o zi că ne va da pe mîinile poliţiei, să-şi bată ei capul cu noi, fiindcă sîntem nişte baistruci care nu-i dau pace să doarmă la amiază. Noi toţi am crezut că a venit momentul – baba a chemat poliţia şi nu mai trebuia să strige la noi, că degrabă o va face altcineva.Într-un moment dat, un băiat, înbujorat de ruşine, a îndrăznit să deschidă gura şi a întrebat : « Vine să ne ia poliţia ? »Drept răspuns, bătrîna a izbucnit în hohote de rîs, dar nu a spus nimic. Tăcerea ei ne-a îngrijorat. Cînd colo, vedem că scoate din buzunar o mînă de fasole. Priveam boabele nedumeriţi şi tăcuţi, şi numai acelaşi băiat iarăşi a întrebat : « Poliţia nu ne va hrăni cu nimic înafară de fasole ? ».Bătrîna iarăşi a rîs cu poftă şi a început să vorbească : « Ştiu eu că nu vă sînt dragă şi nu vă place că vă alung mereu de la copac. Dar şi voi mai sînteţi buni ! Nu puteţi să veniţi după amiază cînd baba nu doarme ? ».Nimeni nu spuse o vorbă. Ne-am înroşit unul ca unul. Bătrîna însă a continuat : « Ascultaţi-mă, hai să încheiem pace ! Uite-acolo este o grămadă de fasole uscate, şi arătă cu degetul spre prag, lîngă care era grămada. Dacă mă ajutaţi să dezghioc fasolele, nu mai spun poliţiei ce năzbîtii faceţi pe aici. Ce spuneţi ? »Toţi ne priveam pe furiş, şi de parcă ne-am fi înţeles din priviri, toţi am răspuns că suntem de acord. Căci de, cine vrea să-şi ruşineze părinţii faţă de tot satul ! Nici un părinte nu ar dori ca copilul său să fie acuzat de furt de aguzi, ne gîndeam noi. Am intrat împreună în ogradă, pentru prima dată, şi bătrîna ne-a condus la prag, ne-a căutat fiecăruia cîte un scăunel şi noi ne-am apucat de treabă. Pe neaşteptate, baba Jenea ne-a întrebat : « Ei şi de ce mă rog vă strîngeţi în toată ziua lîngă casa mea ? ».Cel mai mare dintre noi a luat cuvîntul : « Numai matale ai copac de asupra scaunului ».Femeia a zîmbit înţelegător şi a continuat să dezghioace.Cît stăteam aşa, cineva a observat pe fereastră o fotografie şi a spus : « Noi tot avem fotografii acasă, numai că ale noastre nu au lente negre pe ele . »Atunci bătrîna s-a întristat şi lacrimile i-au tulburat ochii. Nimeni nu înţelegea nimic, numai cel mai mare dintre noi a făcut un « Ţsssttt » prelung- semn să tacem. Aşa şi s-a terminat discuţia noastră cu baba Jenea. Nu a mai vorbit nimeni. După vreo jumătate de oră, am terminat treaba, ea ne-a mulţumit şi toţi am părăsit ograda, care pînă acum părea atît de straşnică.Doar după ce ne-am văzut iar la scaun, băiatul care ne-a spus atunci să tacem, a luat cuvîntul, privindu-l drept în ochi pe cel care a observat fotografia : « Să nu mai vorbeşti despre ceea ce nu ştii ! Ştii ce se întîmplă cu cei care mor ? Eu nu ştiu exact de ce, dar după ce a murit bunicul, mama ia pus o lentă neagră la fotografie. Şi pe fotografia care ai văzut-o, era fiica babei. »« De mult timp nu mai vine prin sat », a spus o fată.« Nici nu va mai veni », continuă mai departe băiatul. « De azi înainte, nimeni nu mai vine lîngă scaun la amiază ! M-aţi înţeles ? » , întrebă el pe un ton impunător.Toţi am dat din cap în sens că am înţeles şi am tăcut. De atunci înainte, fiecare dintre noi mergea zilnic la baba Jenea, şi chiar dacă era vară sau iarnă, mereu o întreba dacă nu mai are de dezghiocat fasole.
