Postul acesta nu va fi nici despre economia Moldovioarei, nici despre politica mârşavă, nici despre corupţia care şubrezeşte societatea. E un crâmpei uşor nostalgic din viaţa mea. Pentru cine cunoaşte - titlul spune totul. Pentru cine nu ştie, vă rog, nu vă gândiţi la perversiuni când încercaţi să asociaţi cuvântul “dotat” cu ceva anume. “Tineri şi dotaţi”, aşa se numea un show cognitiv de întrebări şi răspunsuri pentru liceeni. Show ce era produs de televiziunea Moldova 1 prin anul 2000 şi un pic. “Dotaţi” are legătură cu inteligenţa, nicidecum cu vreo parte anatomică a corpului! Of, ce să-i faci? Cei de la Moldova 1 sunt tot timpul inspiraţi când îşi botează emisiunile.

-

Să încep cu începutul. Vitalie Cojocari, licean, clasa a 12-a, liceul “Onisifor Ghibu” din Orhei. Eram un adolescent acneic, ce-i “mirosise deja a catrinţă”, vorba lu’ Creangă, care nu prea s-ar fi omorât cu învăţatul dacă nu ar fi avut părinţi “convingători”. În una din zile, când matematica cea rea şi fizica cea dură şi-au unit forţele împotriva mea, am hotărât să le… ignor. M-am cocoţat ca un mare boss în faţa televizorului, decis fiind să mă uit la orice, barem şi la emisiuni în limba găgăuză, doar, doar s-o aerisi tărtăcuţa chinuită de matrice, derivate, funcţii. Pe vremea aceea nu aveam cablu, doar o antenă amărâtă de cameră. Era clar că alegerea nu se anunţa luxuriantă. Moldova 1 îmi oferea un concurs în care tineri ca mine răspundeau la nişte întrebări de cultură generală. Am stat să mă uit. Întrebările erau accesibile, iar la finalul emisiunii, când a apărut un număr de telefon pe ecran pentru eventuali concurenţi, am pus mâna pe telefon. O tanti la capătul celălalt mi-a zis să vin în studio, să mă obişnuiesc cu tot ce se întâmplă pe acolo. Am fost. Mi-a plăcut. La următoarea vizită m-am trezit în faţa unui buton, a camerelor video, în direct şi cu întrebări care-mi vâjâiau pe lângă ureche. Săracul de mine, pur şi simplu, mă blocasem. Îmi intrase în cap o frică de-mi tremura carnea. Ştiam că ochii ăia negri, camerele, mă filmează şi mă vede o ţară întreagă, anume asta mă blocase. Nu reuşeam să ridic mâna să apăs butonul ca să răspund, deşi ştiam o bună parte din răspunsuri. Nu cred dacă legasem zece cuvinte toată emisiunea. Cred că eram încordat ca Bruce Lee când a făcut atac de cord. Nu mă întrebaţi de rezultatul concursului. Fusese un dezastru.

-

Doar că Doamne-Doamne avea un plan pentru mine şi mă lăsase în paza unui înger mai descurcăreţ. Nu ştiu ce a făcut, ce a dres, dar i-a încurcat rău pe editorii de imagine de la Moldova 1 în timpul montajului. Când s-a dat emisiunea pe post, momentul în care eram prezentat şi îmi făceam intrarea în studio dispăruse. Vă daţi seama: pe lângă faptul că mă blocasem, avusem şi “norocul” să fi fost şters cu totul în partea de început a show-ului. Îmi venea să mă arunc în faţa trenului. Voiam să dispar de pe lume. Cum să mă arăt în faţa colegilor sau cum să mai vorbesc cu fetele pe care le plăceam? Habar nu am ce forţă extraterestră m-a dus a doua zi la liceu. În momentul în care am ajuns mi s-a făcut de-a dreptul rău: directorul, o doamnă de o exigenţă terifiantă, întrebase de mine şi trebuia să-i fac o vizită. Catastrofa părea iminentă. Sfârşitul lumii venise, iar eu aşteptam în anticamera directorului liceului… să mor! Mă şi ciupisem de ureche să văd, poate eram într-un coşmar urât. Nu visam. Secretarea mi-a făcut semn să intru. Corpul meu a respectat ordinul. Nu ştiu cine îl conducea, pentru că eu îmi strigam în sine “fuuuuuugi!” Când am intrat, doamna director mi-a aruncat privirea cu care a ucis orice urmă de fiinţă vie din mine. Ca la Eminescu, eram un mort cu ochii vii. “Ai fost la emisiunea aia şi ţi-au tăiat începutul. Nu este bine deloc”, a mitraliat doamna şi a continuat în acelaşi ritm, “dar m-au sunat chiar ei să-şi ceară scuze. Te duci şi duminica următoare la emisiune!”

-

Ieşisem din birou reînviat, dar stors de vlagă. Făcusem un efort neomenesc să nu leşin pe acolo. Picioarele nu mă prea ascultau. M-am prăbuşit pe nişte scaune. Nu vă ascund că eram şi uşurat în acelaşi timp. Însă gândul că trebuie să mai apar în faţa unor camere, să vorbesc, să nu mă fac de râs - a se înţelege să nu mă fac de ruşine - mi-a tăiat creanga de sub picioare. Eram în cădere liberă. (va urma)