Am părere similară despre ambele romane. Jane Austen scrie într-un limbaj accesibil, ceea ce îmi place foarte mult, pentru că e genul de lectură care prefer s-o citesc seara; te pregătește de somn, te relaxezi și doar ți se crează imagini ca dintr-un film.
Cititorii care nu sunt prea răbdători s-ar putea ”enerva” pe stilul de a scrie al lui Jane Austen. Nu se sinchisește să dea multe detalii de ambianță și ținutele personajelor, iar 75% din atmosfera romanelor ”Persuasiune” și ”Mănăstirea Northanger” e aproape static. Adevărata acțiune pe care o așteptam, a început abia spre sfârșitul operelor și este descrisă o succesiune rapidă.
Atât în ”Persuasiune”, cât și în ”Mănăstirea Northanger”, eroul principal este o femeie, și întodeauna aceasta este fie marginalizată, fie timidă, fie are un statut financiar precar. Toate personajele femei înafară de eroină sunt bogate, aparțin unei clase sociale înalte și par de multe ori să aibă aceleași valori/dorințe/aspirații precum și femeile/pițipoancele din zilele noastre.
Uneori mă gândesc, da ce s-a schimbat?
În romanul ”Persuasiune”, „arta” de a convinge o poți depista atunci când Anne Elliot este îndrăgostită de capitanul Wentworth, cel din urmă fiind disprețuit de către tatăl eroinei, iar ea își dorește ca tatăl ei să-l vadă pe capitan cu alți ochi, să-i vadă calitățile bune.
”Mănăstirea Northanger” este o fortăreață foarte veche, cu cămeri ascunsi și care inspiră frică. Totuși, acolo este nevoită să trăiască și să se înspăimânte de multe ori, Catherine. Tot acolo, aceasta își întâlnește marea dragoste. Un paroh.
Eu zic, se merită de citit, dacă îți plac romanele de epocă.
Filed under: cartea de pe noptieră Tagged: anne elliot, carte de la adevarul, cartea de pe noptiera, jane austen, manastirea northanger, persuasiune
