Philip Roth, cel mai premiat scriitor american în viaţă (las deoparte că e şi cel mai haotic tradus în româneşte, bibliografic vorbind), se "opreşte" din scris - dacă aşa ceva e posibil pentru un om, în prag de 80, de-format să întâmpine & să integreze ficţional (la nivel psihic) realitatea. Nu mă grăbesc să scotocesc aici după o dimensiune tragică a acestui gest, altfel, decent. Conştient de sine ca nimeni altul, când simţi că ţi-ai pierdut capacitatea de a fi frustrat, din care ţi-ai hrănit scrisul timp de decenii, alegi: te opreşti sau te faci de râs, vânzând doar litere lustruite, fără suflu.
În orice caz, cel mai mediocru roman de Roth, ca să-l parafrazez pe Assouline, e în mod cert mai bun şi mai cu nerv scris decât multe dintre apariţiile literare recente româneşti. Da, nu aveţi decât să vă smiorcăiţi neconsolaţi.
Dincolo de orice alte criterii statistice, Roth rămâne cel mai drag mie scriitor american. Şi-au făcut şi alţii loc în sufletul meu, însă la el revin întotdeauna, după fiecare lectură "străină", cu o obsedantă fidelitate. Nu mă interesează alte păreri, onest o spun, aşadar nu vă obosiţi să contraargumentaţi. Tragică, şi-n cazul lui Roth, ca în acela al lui G.G. Marquez, e trecerea; timpul care, pur şi simplu a luat-o la goană. Din fericire, nu în van. Aşa credem noi, însă ce ştim noi ce simt ei...
Roth - sfîrşitul frustrării