Era pe pământ, era toamnă, era seară, erau mulţi proşti, era un blogger. Erau bloggeri, erau oameni, erau animale, era frumos. Mai pe scurt, erau multe, erau mulţi. Luna se chema septembrie, ziua avea un doi şi un nouă, prostimea se chema majoritate, cultura se chema muzeu, oamenii se chemau proşti. Eu mă numesc Ovidiu, blogul e un teritoriu de pe hartă, calculatorul este pe masă, oxigenul e un gaz. Multe se leagă, multe se dezleagă. Citeam un blog, el nu mă citea pe mine, citeam cărţi, cărţile erau bune, prea bune pentru voi. Era interesant, era ca pe pe altă planetă sau cel puţin ca în altă ţară. Noi ne credeam drepţi, ei ne credeau proşti, ei ne mai cred proşti, noi nu îi mai credem. Muzica se chema muzică, crengile se numeau parcuri dar oamenii, cum rămâne cu oamenii? Oamenii se doreau oameni, unii se doreau animale, pentru alţii era prea târziu. E departe, dacă mai scriu vreo trei propoziţii nu o să mai înţelegi ce scriu, de parcă până acum ai înţeles ceva. Unii bloggeri se chemau genii, alţii era greu să le dai un nume, alţii nu meritau un nume, alţii meritau mai multe nume. Mai pe scurt, un blogger, un neam, o toamnă.
