Îl cunosc de mult pe Nicolae Dabija.
Ca nume. Ca scriitor. Ca om de atitudi¬ne. Ca bărbat al cetăţii.
L-am ştiut mai bine în perioada când am fost deputaţi în Sovietul Suprem al URSS la sfârşitul anilor ̕80 – începutul anilor ̕90. A fost înalt apreciat de Mihail Gorbaciov, care în cartea sa de memorii îi acordă câteva pagini, menţionând peste ani „actualitatea” discursurilor curajoase din acea perioadă ale scriitorului nostru.
L-am cunoscut pe Nicolae Dabija şi de la şedinţele Cenaclului „Dialog”, al cărui preşedinte a fost, şi care aduna la Casa Scriitorilor săli arhipline: la acele candele în care pâlpâia flacăra demnităţii naţiona¬le, veneam şi noi, medicii, ca să ne încălzim şi să luăm lumină.
Dar în primul rând l-am ştiut, ca şi întreg neamul nostru, prin intermediul revistei Literatura şi arta. Publicaţia con¬dusă de domnia sa a fost drapelul Mişcării de Eliberare Naţională, iar Nicolae Dabija – stegarul ei.
Mi-aduc şi acum aminte zilele când apăruseră primele numere cu grafie latină: lumea stătea la chioşcuri ore întregi ca să-l poată procura, ca să-l poată citi şi transmi¬te mai departe.
La ora actuală Nicolae Dabija este unul dintre scriitorii noştri cei mai de seamă.
La începutul anului 1990 am fost plă¬cut surprins să descopăr o carte poştală di¬fuzată în zeci de mii de exemplare în toată România din primele zile de după revolu¬ţie, pe care erau tipărite două versuri:
„Doru-mi-i de Dumneavoastră
Ca unui zid de o fereastră”.
Şi mai jos semnătura: Nicolae Dabija.
Creația scriitorului nostru devenise încă de pe atunci un bun cultural al româ¬nilor de pretutindeni.
Nicolae Dabija e un nume cunoscut în lume.
În SUA prietenii mi-au dăruit o revistă de poezie. „Cold mountain” („Muntele în¬zăpezit”) este considerată cea mai presti¬gioasă de pe continent. Subtitlul ei este: „Tendinţe ale noii poezii mondiale”. Ea pu¬blică poeţi de pe tot mapamondul. De la apariţie, revista care apare trimestrial are o tradiţie: să evidenţieze în fiecare număr, imediat după foaia de titlu, o strofă, consi¬derată „cea mai frumoasă strofă de poezie a lumii” din anotimpul respectiv. Şi iată că strofa primăverii anului 2006 a fost recu¬noscută aceasta:
„Târfă, tu, manual de istorie,
Te citesc şi mi se face rău –
Tu ai râvnit propria glorie,
Nu pe cea a poporului tău”.
Autor: Nicolae Dabija, din Republica Moldova, „o mică ţară de pe continentul european, dar care are mari poeţi”, cum menţionase într-un studiu pe care i-l dedi¬case traducătoarea în engleză a poemelor, Maria Magdalena Simonca.
Ca scriitor, Nicolae Dabija s-a aflat me¬reu în fruntea generaţiei sale, i-a dat tonul şi i-a arătat direcţia de mişcare. A fost un fel de locomotivă a ei şi când a fost vor¬ba de poezie, şi când a fost vorba de pu¬blicistică, şi când a fost vorba de implica¬re în viaţa Cetăţii. Nu zadarnic generația şaptezecistă a fost botezată după numele cărţii sale de debut – „Generaţia Ochiului al Treilea”.
Romanul său „Tema pentru acasă” e considerat, în urma unui sondaj al bibli¬otecarilor, „cel mai citit roman în ultimii zece ani”, acesta ajungând recent la cea de a 4-a ediţie.
Aş menţiona în mod special o altă carte a sa „Pe urmele lui Orfeu”, care a fost mul¬tă vreme una de căpătâi pentru profesori, studenţi, intelectuali, inclusiv medici. Ea conţine foarte multe informații inedite despre înaintaşii noştri, referitoare la con¬tribuţia acestora la dezvoltarea civilizaţiei europene. În anii ̕80, atunci când mi s-a oferit o deplasare la Kiev, am luat cu mine cartea lui Nicolae Dabija ca să caut în mă¬năstirea Spask portretul lui Petru Movilă, pe urmă am dus-o şi la Moscova, ca să gă¬sesc locurile unde a trăit şi a lucrat Nicolae Milescu Spătarul, apoi, când am fost la Pa¬ris, am luat-o ca să ajung cu ea la mănăsti¬rea Sainte-Geneviève, pe al cărei frontispi¬ciu am putut vedea cioplit în piatră numele marelui nostru savant Dimitrie Cantemir.
Nicolae Dabija a ştiut să lucreze în bi¬blioteci şi arhive. A descuiat arhive necer¬cetate până la el din Moscova, Kiev, Sankt Petersburg, Istanbul.
Deşi nu sunt literat, apreciez foarte mult contribuţia ştiinţifică a lui Nicolae Dabija la recuperarea începuturilor litera¬turii noastre: în cartea „Antologia poeziei vechi moldoveneşti”, apărută în 1987, el a descoperit 43 de autori din secolele XV-XVIII, necunoscuţi în România, pe care i-a tradus din limbile slavonă, latină, greacă, turcă, ucraineană, rusa veche, poloneză. Savantul George Mihăilă, care i-a făcut un Laudatio în Academia Română, a numit-o „cea mai completă antologie a poeziei vechi româneşti”.
Nicolae Dabija a lăsat o brazdă adâncă în cultura noastră. El s-a aflat mereu pe prima linie în lupta pentru Adevăr, Valori, Cultură, Neam.
Nicolae Dabija e un cronicar de azi. E, cum l-a numit Adrian Păunescu, „o lecţie de istorie şi cultură vie”.
Creația lui Nicolae Dabija este înalt apreciată. I-au apărut cărţi traduse în Fede¬raţia Rusă, Ucraina, Italia, iar în SUA, unde i-au văzut lumina tiparului două volume, a fost scrisă şi o teză de doctorat a savantei Maria Simonca pe marginea creaţiei scrii¬torului nostru: „Photographer of lightning. The works of Nicolae Dabija” (Fotograful de fulgere).
În 2003 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.
Eugen Simion, preşedintele de atunci al Academiei Române, l-a numit „unul dintre cei mai de seamă scriitori români de azi”.
Nicolae Dabija, personalitate proemi¬nentă, este unul dintre numele cele mai importante ale culturii şi literaturii noas¬tre.
Îi transmit acest mesaj de respect de¬osebit şi-i doresc şi alte cărţi minunate, în care să se reflecte în toată plinătatea sa su¬fletul Basarabiei noastre.
Academician Gheorghe GHIDIRIM
Chişinău, 24 august 2012
HISTORY MANUAL
History manual, you whore,
I open you, and feel and I feel sick:
Have you not craved your own glory
instead of your nation’s?
The children you gather around,
are confused, while you keep twisting the truth.
Whose graves are those they’re stepping on
in May, when plowing the land?
Woe, to our Carpathian mountains,
so blessed with clouds and springs!
Woe, to our immigrants,
who emigrated together with our country.
The children who read you,
absorbing your every word,
Why do they hate their history
unknowing from where they came?
Why do you lie to us, with truths?
Why keep singing when we should weep?
Your pages are penned in ink.
Our past is inscribed in blood.
Why do you humiliate us?
Absorbing us in silence
As though we wander through the world,
like blind abandoned kittens.
Moistened by tears is the soil,
and the clover leaf in the meadows.
At times, I hear the voice of a grandfather saying:
Children, is it better without us?
Sometimes an uncle whispers to me quietly:
Pray not on altars, even as you mourn,
for that wooden altar was carved,
from the planks of a guillotine.
Gather the holy wheat in haystacks.
Sprinkle the sod with your sweat.
In the evening sky across the valleys,
nailed stars pierce the heavens.
Time flees from us chillingly,
as the gallop of a restless mustang.
As for the tears taken to the auction,
please allow us to weep until the end!
Pathetic manual, teaching us all things,
and yet nothing to no one
Give us back our dignity,
so we may believe nothing of what you teach.
Translated from the Romanian by:
Maria M. Simonca, Dr. Rand Brandes
MANUAL DE ISTORIE
Târfă, tu, manual de istorie,
te deschid şi mi se face rău:
tu-ai râvnit la propria glorie,
nu la cea a poporului tău.
Copiii,-n juru-ţi ce-i aduni,
nu mai pricep, cum ne tot furi,
pe oasele căror străbuni
calcă, în mai, pe arături?!
Vai de Carpaţii noştri-araţi
cu tot cu nouri şi izvoară!
Vai de sărmanii emigranţi
ce-au emigrat cu tot cu ţară.
Copiii care te citesc
şi, atent, îţi sorb orice cuvânt –
de ce istoria-şi urăsc
şi nu ştiu din ce ţară sânt?!
De ce minţiţi cu adevăruri,
de ce scandaţi, unde-i a plânge, –
filelor scrise cu cerneluri,
când ni-i trecutul scris cu sânge?!
De ce ne umileşti anume,
carte tacit ce ne absorbi,
de parc-am rătăci prin lume
ca nişte pui de mâţă, orbi?!
De lacrimi, lutul ţării-i ud
şi-n luncă – frunza de trifoi.
Ades vreun străbunel aud:
copii, vi-e bine fără noi?!
Sau vreun unchiaş, vorbindu-mi lin:
să nu te rogi, nici de prohod,
în cel altar scropit ce-i din
scândura unui eşafod!
Adună grâul sfânt în clăi,
stropeşte-ţi glia cu broboane.
…Răsar, peste aceste văi,
stelele prinse în piroane.
Şi timpu-aleargă-nfrigurat
ca un buiestru dat în treapăt;
lacrima scoasă la mezat
lăsaţi s-o plângem pân’la capăt!
Trist manual, vorbind de toate
şi de nimic, şi nimănui –
redă-ne vechea demnitate
de-a nu mai crede în ce spui.