You, my reader, are not so smart. Cat de mare nu ti-ar fi IQ, esti cel mai usor amagit de propriul creier. Suntem plini de erori logice, caracteristici psihologice deviante care ne induc la alegeri si reflexii eronate. Avem parere prea buna despre noi pentru a ne pune judecata la indoiala. Sa luam, ca exemplu, alegerea unui candidat in presedentie…
Ai credea ca alegerea ta e determinate de analize profunde ale activitatii sociale ale candidatului, al programei sale politice si rolului sau in partid/guvern. Desi nu neg ca exista astfel de persone, majoritatea oamenilor isi bazeaza alegerea candidatilor pe altceva decat ratiune.
Intr-o lume crescuta pe televiziune, internet si Angry Birds, impresia, imaginea noastra are importanta evidenta. Am capatat atentie scazuta la detalii, dar una puternica la distractii. Am devenit foarte vizuali si usor susceptibili. Ne prindem bine la postere, video clipuri, muzica si mai ales atacuri “amuzante” asupra ceiluilat candidat. Cu cat mai scurt mesajul ,cu atat mai bine. Campaniile politice se fac in stil de publicitate: imagini frumoase si sloganuri impresionante. Apelul la emotii si sentimentele patriotice sunt un must-do. Cartile nu se citesc si datele nu se analizeaza tocmai caci ele incalca “legea” usurintei consumului de informatie. Cum zice Neil Postman in Amusing Ourselves to Death, oamenii au devenit prea superficiali in perceptii si analize. Citat din carte:
What Orwell feared were those who would ban books. What Huxley feared was that there would be no reason to ban a book, for there would be no one who wanted to read one.
Orwell feared those who would deprive us of information. Huxley feared those who would give us so much that we would be reduced to passivity and egoism.
Orwell feared that the truth would be concealed from us. Huxley feared the truth would be drowned in a sea of irrelevance.
Orwell feared we would become a captive culture. Huxley feared we would become a trivial culture, preoccupied with some equivalent of the feelies, the orgy porgy, and the centrifugal bumblepuppy
Distractivul e indicator al calitatii si popularitatii materialului mass-media. Gamification, concept de ceva vreme, are la baza idea de a transforma invatarea intr-un joc ca rezultat al interesului scazut al elevilor de formatul “plictisitor” de a lucra individual, indelungat , concentrat asupra unei idei. Profesorii trebuie sa fie actori ca sa tina elevii interesati in lectii. Politicienii sunt si ei astfel: intotdeaun prezenti, facand parte la diferite showuri, dand declaratii, facand linii directe cu populatia, facand lucruri “cool” ca diferite activitati sportive, dansuri, cantand, etc. Un politician bun e unul “entertaining”, caci asta il face popular.
Pentru cei mai multi din noi, popularul, inafara de distractiv si cool, mai inseamna si un politician frumos, avand caracteristici foarte masculine, demonstrand personalitate prin comunicabilitate inalta si incredere. Dan Ariely, in cartea sa Predictably Irrational: The Hidden Forces That Shape Our Decisions zice despre un experiment in care oamenilor li se dadeau portrete de oameni si li se ziceau sa aleaga pe cei care ar fi lideri mai buni (printre fotografii erau si candidati politici din trecut). Acele poze care contineau oameni zambareti, cu o barbie puternica si priveau increzator inainte, erau apreciati mai mult decat restul. Si pentru ca sunt atat de atractivi, ii veti considera mai destepti, mai buni, mai placuti si mai competenti, desi nimic nu confirma asta. Hormonii din corp si illuziile cognitive o sa va amageasca , creand asa zisul halo efect cand totul pare ideal din cauza a catorva calitati bune, cele rele ignorandu-se.
Si nu doar atractivitatea unui candidat atrage voturi, ci si charisma sa. Cum zice Jonathan Powell in The New Machiavelli : How to Wield Power in the Modern World, un politician trebuie sa puna accent pe autopresentare si comunicare, pentru a inspira bunatate si putere. Kissing babies si vizite la pensionari (actiuni si reforme populare) e o tactica folosita de toti politicienii. Un politician intotdeauna trebuie sa vorbeasca, chiar de nu are nimic a spune (citat direct din carte!). Oricum, dupa vorbele lui Powell, alegatorii nu asculata, nu tin minte sau diferentiaza cuvintele, promisiuniuni sau argumente, ei fiind condusi de imaginea politicianului. Hello, Huxley!
Powell,desi spune ca un candidat trebuie, totusi, sa fie competent in ceea ce face, indica ca ei ar trebui sa fie apti de a lua decizii rapide in situatii complexe pentru a nu pierde increderea si opinia publicului. Dar nu va faceti griji, in caz de are noroc, acel politician va fi descris ca “hotarat, curajos si autoritar” daca solutia sa a trecut bine; sau “plastic, flexibil, plin de solutii, adaptant” daca a fost mai putin norocos. Suntem buni la gasit scuze si explicatii , vedeti cartea lui Daniel Kahneman “Thinking, Fast and Slow”, recomand puternic.
Susan Cain e de accord. In cartea sa “Quiet: The Power of Introverts in a World That Can’t Stop Talking” mentioneaza consecintele oratoricii agresive , atat de populara de cateva decenii. Mentioneaza un exercitiu in grup al studentilor Harvard (incurajati sa fie asertivi) in care li se da o situatie de supravetuire in natura dupa un accident aviatic. Avand un set de instrumente , li se propune de a sorta cele mai importante, dupa opinia lor, obiecte pentru supravetuire. Desi in grup exista o persoana cu experienta in domeniu, vorbind mai incet si mai putin agresiv decat ceilalti, a fost ignorat. Volumul vocilor celorlalte persoane a avut importanta mai mare decat calitatea informatiei singurului expert. Probabil sunteti cunoscuti cu asa situatie, fiind ignorati pentru ideiile mai rele al altcuiva mai popular.
Deci, prin accentul pe impresionabilitate, placut, popular, fumos, galagios si distractiv, ajungem sa facem alegeri gresite. Uneori, asta poate aduce la consecinte majore asupra tarii, daca candidatul a fost unul mai bun in caracteristicile de mai sus, nu si prin competente. Nu e de mirare ca narcisistii si psihopatii lipsitit de empatie, dar plini de incredere devin rapid lideri si ocupa pozitii inalte in societate, economie si politica. Vezi The Psychopath Test: A Journey Through the Madness Industry de Jon Ronson, apoi cat de inspirant e Hitler in discursurile sale.
Cu atata dependenta de aparente, suntem susceptibili la coruptia politicienilor. Don’t trust charisma! Dar investigatiile jurnalistice sunt nepopulare, socantul este sursa banilor, cum a spus candva Ciorici intr-o scuza pentru Unimedia, sau pe baza jurnalului Cosmopolitan, care dintr-un ziar cu nuvele si dezvaluiri jurnalistice, a ajuns stiti ce. Critica e nepopulara, caci demonstreaza negativitate si lipsa de optimism, iar noi nu iubim asa ceva, da?
Dar noi nu stim cat de irationali suntem si nici nu vrem sa stim. God help us all!
