Prin natura meseriei mele am ocazia pe lângă politicieni nuli să văd și să aud oameni foarte mari. Mari prin talentul lor, prin inteligența lor, dar mai ales, mari – prin simplitatea lor.
Oameni care atunci când vorbesc, chiar au ceva de spus. Oameni care nu se obosesc să răspundă la întrebarile banale ale fiecărui reporter, fără a închide uși în față, fără a zâmbi ironic, fără servicii de presă și purtători de cuvânt.
Unul dintre oamenii deosebit de talentați, căruia i-am pus o întrebare cu dorința sinceră de-a mă ascunde sub masă de emoție, e Maia Morgenstern.
Femeia și actrița care m-a făcut să plâng în hohote.
Nu pot să nu vorbesc despre Janka.
Un spectacol pe care l-am văzut aseară, și pe care știu sigur că nu-l voi uita prea curând.
Cu o muzică tulburătoare ce răsună și acum în mine.
Am citit prin liceu o carte despre Aushwitz.
Țin minte că era vorba despre un supraviețuitor al Holocaustului, care până la finalul romanului ajunsese un fel de șef în Reichstagul Germaniei.
Mai târziu am mai citit jurnalul unui adolescent trecut prin Buchenwald.
Îmi amintesc că plângeam, citind scene de groază pe care cu greu mi le puteam imagina, dar de fiecare dată era vorba de bărbați.
Niciodată nu m-am gândit la viața unei femei în lagăr.
A venit Maia Morgenstern cu talentul ei înnăscut să-mi explice lucruri dureros de adevărate.
Să-mi explice cât e de important că vedem soarele și pe cei dragi lângă noi.
Cât e de importnat să avem speranțe și pâine.
Știu. Sună patetic, dar așa sunt azi.
Recunoscătoare. Pentru tot ce am.
