Controlul Democraric asupra Sectorului de Securitate

Recent am participat la un seminar cu genericul Controlul Democratic asupra sectorului de Securitate in cadrul Programului Parlamentar A capacity building and good governance programme on strengthening ligislative oversight of the security sector şi iată ce am reuşit să menţin pentru mine.

Implementarea politicii de securitate, de regulă, implică mai mulţi actori, cum ar fi instituţiile de stat, departamentele nemijlocit responsabile de problematica securităţii şi apărării naţionale. În acelaşi timp, controlul situaţiei în sectorul de securitate şi al apărării necesită a fi efectuat în mod democratic, atribuidui-se o atenţie deosebită la capitolul eficientizare şi rezultate. Control democratic al sectorului de securitate şi apărare este efectuat de parlament, în postura Ombudsmanului parlamentar.

Controlul democrat al sectorului de apărare presupune în primul rând o amplă monitorizare a situaţiei, realizată în mod transparent şi coerent în cooperare cu institutţiile şi departamentele nemijlocit responsabile de sectoarele securităţii şi apărării naţionale a statului. Practica internaţională arată că guvernarea nedemocrată a forţelor de securitate poate duce la distorsionarea priorităţilor securităţii. Adică, preponderenţa securităţii militare conduce la militarizarea forţelor poliţieneşti, unde distincţia dintre armată şi poliţie nu mai este vizibilă.

Valorile democratice în sectorul de securitate

Democratizarea societăţii, uneori este percepută ca proces de asimilare a valorilor democraţiei doar la nivelul socieţăţii civile şi politice, unde armata ca instituţie cu totul deosebită de cele două laturi ale unei societăţi, nu se înscrie în beneficiarii procesului de democratizare. Dar este o eroare. Armata trebuie şi necesită a fi democratizată. Şi aici vorbim de educaţia în spiritul valorilor democratice, unde spiritul patriotismului se cultivă cu spiritul toleranţei faţă de celălalt, faţă de societatea în care există armata. O astfel de educaţie cultivă respectul faţă de democraţie şi interesul de a o menţine şi dezvolta spre binele societăţii, respectiv, în menţinerea securităţii naţionale.

Armata fără un control democratic riscă să se transforme într-un imens instrument de forţă distrugătoare a democraţiei pentru care violenţa, crima, jaful, spălarea banilor pot deveni activităţi practice.

Perceperea greşită de majoritatea populaţiei a rolului armatei în societate ca mijloc de utilizare a forţei, respectic de încălcare a libertăţilor fundamentale ale omului, ce vine în contradicţie cu democraţia ca factor, constată şi abordarea sine qua non de majoritate al armatei ca instituţie care nu se poate înscrie nici în societatea civilă, nici în cea politică. Deşi, armata ca factor de decizie are dreptul la vot şi reprezintă o bună parte din electoratul unei societăţi demcrate. De aceea, armata are nevoie mai mult ca orice altă instituţie a societăţii de educaţie în spiritul democraţiei, pentru a nu fi folosită în scopuri ce contravin democraţiei.

Educaţia în spiritul democraţiei al forţelor armare trebuie să nu aibă caracter demagogic, politic sau ideologic. Respectiv, educaţia în spiritul valorilor democratice trebuie să fie apolitică, specializată cu drept constituţional, umanitar şi internaţional, cel din urmă având conotaţia drepturilor copilului şi drepturile fundamentale ale omului. De asemenea, este importantă iniţierea în activitatea şi organizarea structurilor militare şi de studii strategice internaţionale, experienţa lor pe calea democratizării.

Conform recomnadărilor unui studiu elaborat de DECAF [Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate, DCAF, 2003] şi serviciilor de securitate li se recomnadă să fie neutre din punct de vedere politic şi de aceea partidelor politice li se interzicere propaganda în rândul militarilor. În timp ce în unele ţări, militarii activi pot deveni membri ai unui partid politic, în alte ţări, în special în ţările fost comuniste, personalul militar nu are acest drept. De exemplu, în Polonia, angajaţii Ministerului de Interne, cum sunt cei din serviciul de informaţii sau poliţie nu pot fi membri ai unor partide politice. În majoritatea ţărilor, militarii nu pot fi membri ai parlamentului naţional. Totuşi în unele ţări, ca de pildă Olanda şi Germania, militarii activi pot deveni membri ai adunărilor locale sau regionale.

Civilii în sectorul de securitate. Civilii ocupă un loc din ce în ce mai important în cadrul forţelor armate ale statelor. Miniştri şi secretari de stat ca persoane civile sunt numite de partidul sau coaliţia de partide care câştigă alegerile, ca de ex. în cazul României. În astfel de condiţii, educaţia în spiritul democraţiei trebuie să fie transparentă din perspectiva apoliticului. Iar prezenţa civililor în structurile de securitate şi apărare nu denotă deloc principiul democrat al fucţionării acestor instituţii ci din potrivă contribuie la eficientizarea consilierii bivalente, adică atât din perspectiva sectorului militar cât şi a celui civil. Astfel, prezenţa civillilor trebuie interpretată mai degrabă ca o condiţie sine qua non necesară şi importantă în procesul de monitorizare democrată al sectorului de securitate.

Rolul Parlamentului

Într-un larg context, sectorul de securitate al statului reprezintă sectorul ce are de afacere cu chestiunea de securitate internă şi externă a statului. Termenul de sector de securitate include diferite instituţii sau organizaţii aşa cum sunt forţele armate, poliţia (poliţia militară în unele ţări), serviciile de securitate, serviciul de grăniceri şi controlul vamal, unităţile paramilitare, altfel spus toate instituţiile sau organizaţiile care au autoritate legitimă de a folosi sau ordona forţa sau de a ameninţa cu forţa în scopul protecţiei statului şi cetăţenilor săi [Hans Born et al (2003). Handbook on Parliamentary Oversight of the Security Sector. Geneva: Inter-Parliamentary Union/DCAF].

Însă care sunt principiile controlui civil precum este cel al parlamentului asupra sectorului de securitate?

În primul rând am putea menţiona despre principiul menţinerii unei balanţe dintre sectorul de securitate şi societate prin diferenţierea clară a scopurilor sectorului de securitate şi a liderilor politici. Parlamentul este responsabil în efectuarea controlului prin intermediul Ombudsmanului, care ar fi de dorit să nu reprezinte interesele politice ale unui partid dar să ia mereu o atitudine de observator şi mediator în problemele pe care trebuie să le soluţioneze şi să vorbească despre ele în faţa Parlamentului la solicitarea acestuia din urmă. În sarcina parlamentului este funcţia de a sesiza şi a menţine această balanţă dintre necesităţile unei societăţi şi necesităţile sectorului de securitate.

Ingrijorarea parlamentului de fapt ar consta nu atât în reformele sectorului de securitate din persepectiva consolidării instituţiei Ombudsmanului, ci în configuraţia creată dintre scopruile de securitate şi politice, o problemă ce derivă din ordinea politică pe care o emană mai cu seamă societăţile din Europa de Est.

Dacă i se atribuie Parlamentului rolul de observator şi de instituţie de monitorizare a sectorului de securitate prin definirea unui Ombudsman, atunci Parlamentul ar trebui să aibă şi rolul definit prin constituţie de instituţie în autorizare care examinează sectorul apărării şi securităţii în ce priveşte cheltuielile financiare. De asemenea, Parlamentul ar avea rolul de instituţie unică ce declară situaţie de urgenţă în ţară şi război unui stat.

Un alt principiu ar fi cela de definire a politicii de securitate şi apărare. Aşa cum arată studiul DCAF mai sus menţionat, în toate sistemele parlamentare parlamentul are un rol foarte limitat în elaborarea şi definirea politicii naţionale de securitate. Rolul parlamentului nu ar trebui limitat doar la citirea documentului spre aprobare ci atribuirea unui rol mai amplu de elaborare al acestui document în concordanţă nu normele democratice şi în colaborare cu alte instituţii specializate. Dar, aşa cum arată acelaşi studiu, parlamentul poate juca un rol crucial în determinarea priorităţilor politicii de securitate, alias dacă aceasta întradevăr răspunde necesităţilor şi aspiraţiilor ceţăţenilor, eventaul soilicitând şi implicarea societăţii civile şi mass media dacă ar fi cazul pentru a determina priorităţile stringente şi nevoile ale actualităţii în care trăim.

Un alt principiu ar fi acela de luare a deciziilor corecte, fără nici o presiune atât din partea sectorului de securitate, cât şi a celui civil. Acest principiu ar deriva din altul conform căruia orice document ce ţine de politica de securitate şi apărare ajuns în parlament spre citire devine o responsabilitate pentru parlament în analiza lui, sesizarea corectă a problemei şi luarea deciziei corecte.

Într-o republica parlamentară, Parlamentului i se atribuie rolul constituţional de a respinge sau a aproba noile politici de securitate şi legislaţia cu privire la acestea şi de asemenea parlamentul deţine rolul de instituţie cu drept constituţional de exercitare a influenţei asupra unor schimbări înaintate de el în special la aşa subiecte cum sunt alocarea bugetului în sectorul militar şi de securitate.

Parlamentul trebuie să se asigure că există o concordanţă sănătoasă între strategia de securitate, planurile de implementare ale acesteia şi bugetul propus pentru realizarea ei.