Am citit-o mergînd. Am citit-o în stradă, printre oameni, lîngă roşul semaforului, în cafenea mîncînd..din carte, şi apoi ce mai era prin jurul cărţii (chelneriţa se uitase chiorîş cînd mi-am întins coatele peste foile gălbui ce acopereau mai toată măsuţa...de fapt, mint...pentru că nu m-am uitat la chelneriţă. Mă uitam tot timpul în carte.) În viceu intram cu cartea, la bucătărie lîngă cartea de gătit, era şi cartea, în maşină eram cu cartea..
Eu nu am citit Pe Aripile Vîntului, dar am privit filmul...şi cred că Pînză de Păianjen e varianta naţională a acestui film. E o carte pentru femeie căci e despre femeie. Şi atît amănunt şi detaliu poate înţelege doar femeia, atîta emoţie şi nebunie poate încăpea doar femeia, atîta imaginaţie şi atîta putere poate avea doar ea.
Diana Slavu eşti tu. M-am regăsit în toate trăirile ei..şi mă simţeam ca în faţa unei ceşti de cafea ce îmi va prezice viitorul în pagina ce urmează..şi tot citeam înnecîndu-mă, şi uneori istovită de atîta paralelism între mine şi ea mai aruncam cartea cît colo..parcă enervată că mă poate ţintui aşa. Şi apoi ruşinată o ridicam şi citeam mai departe căci trebuia să ştiu chiar atunci cum va sfîrşi femeia asta...de parcă aş fi citit cum voi sfîrşi eu.
"Nu aş fi crezut niciodată că să pleci în lume, să fii plecată în lume înseamnă să scrii o scrisoare lungă, pe întuneric, în faţa unui dom cenuşiu şi a unor reclame luminoase pentru apa de Colonia "4771"...Şi, totuşi, cred ca trebuit să viu pînă aici, cred că a trebuit să trăiesc seara asta..." Diana
vol5.jpg10+