care apare întro dimineaţă liniştită şi ceţoasă, când nimic nu prevesteşte ceva categoric. Te opreşte piciul la poarta grădiniţei şi-ţi spune, pe neprins de veste şi foarte clar: “Gata tata, doar pân la poartă, că mai departe mă duc eu singur”. Şi în ochii lui şi ai tăi, la vreo 5 ani, creşte brusc, devine matur-matur şi tare-tare serios.
Am presupus cândva, întro discuţie cu soţii-mea, că asta se va întâmpla, nu ştiu când. Cred că era o zi când obosisem şi eu de ani de mers în fiecare dimineaţă la grădiniţă, obosisem de o mie de dimineţi în care petreceam în vestiarul lor câte 30-45-60 minute în discuţii, explicaţii, acorduri, îmbrăţişări, pa-uri şi iar de la început. Eram obosit că în fiecare dimineaţă, parcă pleca la un război, al lui, neştiut de nimeni. Şi nu întra în grupă cu una cu două.
…erau o mie de dimineţi în care mă grăbeam, în care ceva nu reuşeam, cineva poate se supăra pe mine, dimineţi când pierdeam un contract sau o înţelegere, dar în care niciodată nu l-am lăsat să intre plângând în grupă. Deja uitasem, dar făceam totul anume pentru momentul acesta – când întro dimineaţă cu ceaţă liniştită, când nimic nu prevesteşte ceva categoric, să te oprească cel mic la poarta grădiniţei şi să-ţi spună, brusc şi clar: ”Gata tata, doar pân la poartă, că mai departe mă duc eu singur”.
0