Pe firele mărunte de nisip palid rămîn urme. Urme de tălpi obosite. Urme de sînge de la păşit cu picioare dezgolite, urme de trecut. Refuz să privesc în spate. Acolo rămîn orașele nedreptăților lor, și știu că o privire mă poate preface în mai mult decît o stană de sare, pentru că nu mai știu dacă sunt purtată de îngeri de mînă.
Nu știu de cîtă vreme rătăcesc. Uneori uit și scuza dezertării mele. Eu pur și simplu merg. Prin acest pustiu de gînduri macinate-n praf, pustiu de tăceri și necuvinte, pustiu lipsit de tremur și vibrații. Prin acest pustiu care este orfan de cer.
Uneori sub orizonturi apar oaze. Oaze care promit culoare și rătăcire. Fug cu frenezie spre ele, lăsînd chiar și gîndurile în urma mea. Nu reușesc să le prind. Niciodată nu am reușit.
Sub ochii mei, în zare, apar petele de albastru al mării. Prin rafalele de vînt vin brațe întregi de miros umed și sărat. Merg încet, delectîndu-mă cu mîngîierea unui nou vis.
Am strîns în drumul meu lung cîțiva sori în poale. Am să îi duc pînă la mare și am să arunc unul printre valuri. Vreau să urmăresc un nou răsărit.
