Mă enervez cînd nu pot citi din cauza unui băiat. Nu că mi-ar rupe cărţile sau ar face gălăgie, sau m-ar trînti cu capul de perete, dar pentru că îmi fură, fără ruşine, din timp.
Credeţi că vreau atît de mult să-mi irosesc timpul, care cine ştie cît mi-a mai rămas, şi să stau, ca o fată adevărată ce sunt , să-mi imaginez ca într-un teatru mici scene nesfîrşite?
Da, chiar asta şi vreau. Fiindcă sunt sigură că scenele acestea vor deveni ,cu timpul,realitate.
Credeţi că e prea naiv, că e o chestie pentru nişte puştoaice de 14 ani?
Şi iarăşi aveţi dreptate. Sunt atît de naivă, încît cred că mai sunt copil, că mai este şi el copil, că putem să facem bulbuci de săpun împreună.
Nici nu observ cum fug randurile, cum privirea se îndreaptă spre perete, acesta devenind un ecran de cinema, şi încep să zboare prin minte idei năstruşnice, imagini parcă în 3D şi fel de fel de nebunii.
