Despre frustrare
Sunt un frustrat. Sută la sută. De la un capăt la altul. Nu-mi e ruşine să o declar, chiar dacă în RM trăsătura în cauză trece drept defect, vină metafizică sau chiar crimă împotriva societăţii ori a omenirii. Mai ales nu e demnă de un BĂRBAT. Acesta trebuie să suporte stoic toate mizeriile, toate nedreptăţile fără a cârti, fără a se revolta, fără a-şi vocifera nemulţumirea ca să nu treacă drept o fiinţă slabă, dacă nu chiar o femeie (poate fi ceva mai umilitor şi mai descalificant pentru un reprezentant al sexului tare?). Numai că acei care se bat cu călcâiul în piept şi fac mare caz de bărbăţia lor nu realizează sau nu au ochi să vadă manifestările ascunse ale frustrării, care nu sunt deloc gălăgioase, lipsite de dramatism sau teatralitate, şi care se integrează perfect în viaţa de toate zilele. Faptul că scriu texte, că mi-am creat un blog personal sunt consecinţele nemijlocite ale frustrării. Şi persoanele care ies aproape zilnic în stradă ca să protesteze împotriva abuzurilor puterii sunt, la rândul lor, frustrate. Dacă nu ar fi, mai mult ca sigur că nu ar pierde inutil timp şi mijloace, ci s-ar recrea în sânul naturii cu persoana iubită etc. etc. etc. Aş fi vrut în textul de faţă să deculpabilizez această trăsătură umană firească, diabolizată intens de psihologii, psihiatrii sovietici care au inventat un adevărat mit al frustratului, preluat cu mare drag de restul populaţiei, cu efecte devastatoare pentru cei care îşi permiteau să aibă o figură mai nemulţumită sau iritată. Ei au transformat starea în cauză într-un sindrom al bolii psihice, iar pe frustrat – într-un potenţial locatar al ospiciilor pe care nici acum nu le pot numi, cu părere de rău, de tristă amintire. Dar sunt conştient că nu am calităţile şi resursele necesare pentru a dărâma un construct fabricat cu atâta grijă pe parcursul mai multor decenii sau chiar secole de specialişti mult mai dotaţi decât mine - unul din numeroşii frustraţi.Sursa
2008-04-26 17:02:33